x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

„Ia-ţi înflorirea primăvară şi toţi cocorii emigranţi”

0
Autor: Florin Condurateanu 22 Iul 2015 - 07:37
„Trăiesc fără speranţă drama că neamul meu acum e frânt, mi-e dor de tata şi de mama, dar nu au număr la mormânt. Mi-e dor de voi, părinţi din moarte, cu lacrimi bine vă cuvânt şi uit că aţi plecat departe şi n-aveţi roaming sub pământ. Şi dacă o să ţinem minte, probabil când o fi să mor, am să vă caut în morminte, pe-un număr de interior”. Ce bine ar fi fost dacă în aceste zile, sunându-l pe marele poet Adrian Păunescu pe telefonul mobil să-i auzim vocea aceea care cutremura munţii, să-l ascultăm recitând acea poezie superbă „Întâiul drum”. El, pruncul, se afla în braţele mamei, care se retrăgea într-un tren ticsit de oameni şi soldaţi, plecând din calea tancurilor sovietice care ocupau Basarabia soră. Într-o gară, tălăzuirea mulţimii a împins-o pe mama lui Păunescu pe peron, iar copilaşul Adrian s-a pierdut în vagon. Până la urmă, mama disperată l-a primit iarăşi la piept, fiindcă l-au dat din mână-n mână soldaţii şi versurile marelui poet spun că „pielea mea consfin¬ţeşte şi duce în veac bătrânele soldaţilor amprente, eu fiind rebotezat la un semnal de tragica armată românească”. Adrian Păunescu ar fi împlinit 72 de ani, dar geniul şi clocotul lui s-au ridi¬cat la Cer din salonul de spital, cu perfuzii şi cu el dictând ultima poezie, în care cere în versul de final „minima dreptate pentru Ţara mea”. Şi ne-a lăsat în inimi vuietul acela „Eu n-am să mă fac bine niciodată, mereu voi suferi de-o boală grea simţindu-mi conştiinţa vinovată că nu e totul bine-n ţara mea. N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie medi¬camente boala să-mi luaţi, un singur leac îmi trebuieşte mie să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi. Această boală e o boală rară, această boală e o boală grea, această boală se numeşte Ţară şi leacul este ea şi numai ea”
 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de