Ianuarie 2012

Au trecut saptamanile cliseelor, aproape ca ne-am obisnuit din nou cu atmosfera stramta de dupa Sarbatori. Nu ne mai aflam sub efectul aneste­zicului numit Craciun, nu mai vine Anul Nou, de fapt, a venit deja, inca avem sperante ca va fi mai bun, desi pos­turile de stiri au avut subiecte se­ri­oa­se de comentat chiar in primele zile ale lui 2012. Crime, accidente, de­cla­ratii fara noima, violuri si evenimente socante, toate ne-au umplut necesarul zilnic de noutate, nici nu am avut cand sa ne dezmeticim dupa ar­ti­ficiile din noaptea dintre ani, ca au si aparut vestile proaste, ca o conse­cinta logica a fiecarui zambet care a sca­pat necenzurat in zilele festive.

Stiu pe cineva care si-a cumparat agenda pentru 2012, pentru a tine sub control tot timpul care ii este pus la dispozitie. Pana acum, si a trecut mai bine de o saptamana de cand am intampinat anul, nu a scris nimic. Nu si-a planificat nici o intalnire importanta, asa cum se lauda ca va face, ca sa profite din plin de viata, nu si-a modificat orarul la nici un inceput de duminica, asa cum spera ca se va intampla, in primul rand, pentru a le dovedi celor dragi ca ia masuri pentru a schimba in bine ceva din existenta ei. Acum doua zile statea pe gan­duri daca sa noteze sau nu, in lu­na decembrie, previziunile pentru sfa­r­si­tul lumii. M-a amuzat. Aproape ca uitasem, a venit vestitul 2012, cand toa­te s-ar putea termina, cand am pu­tea disparea cu totii.

Acest sfarsit de lume, programat pentru ultimele zile ale calendarului ac­tual, imparte oamenii in alte doua mari categorii: categoria celor care se tem si nu vor sa treaca prin asa ce­va, speriati probabil de filmele care s-au facut intre timp si care ilustreaza to­tul cu o violenta extrema, si categoria celor care vad in apocalipsa cea mai buna afacere posibila, care ne-ar scuti de multa suferinta si de ne­nu­ma­ra­te intrebari fara raspuns. Si, asa, pe fu­ris, iata inca un motiv pentru a ama­na din obligatii, pentru a pierde timpul cu fleacuri si cu superficialitati, pentru a gresi, fara sa ne temem de con­se­cinte, pentru a evita ade­va­ru­ri­le, crezand ca nu mai au nici un rost.

Pana una alta, pana sa vina sau nu sfarsitul lumii, avem treaba. Au ramas multe lucruri nerezolvate din 2011, un an pe care multi dintre noi l-au considerat nedrept de greu, au ramas incurcaturi de clarificat si planuri de dus la capat. Probabil ca asta ne uneste, mai presus de orice altceva: provocarea continua de a nu ceda inainte de vreme. Chiar daca debutul buletinelor de stiri a fost plin de violente si de imagini interzise cardiacilor, chiar daca in fiecare zi ris­cam sa pierdem din putinele valori pe care le mai are societatea noastra, e bine, macar de dragul traditiei, macar de dragul celebrelor superstitii, sa tinem capul sus, in acest ianuarie, care numai a ianuarie nu seamana.

Era sa uit! Mai circula un zvon pe aici, pe stradutele cu sens unic din Bucuresti, unde pasii nu au niciodata timp sa se aseze cum trebuie: se pare (atentie, e o pura supozitie, nu va in­credeti in ea, asa cum nu trebuie sa va incredeti in multe alte barfe de pa­gina intai) ca va veni si prin zona noastra iarna. Da, anotimpul mari­lor despartiri si al revederilor fara speranta. Dupa ce am petrecut un Cra­ciun cu soare dubios si cu vant mult prea bland pentru calendarele noastre, dupa ce in noaptea dintre ani am scapat cu bine si nu ne-au amortit mai­nile de frig, macar acum, spre ju­ma­tatea lui ianuarie, se spune ca vom avea zapada. Daca nu va fi sa fie, poa­te avem noroc in ultimul ceas, in ultima luna de iarna. Nu de alta, dar daca nin­ge in martie (sau mai tarziu!), iar ne va lua fenomenul prin suprindere si se va confirma teoria care sustine de­ze­chilibrul nostru total.

Sper ca ati revenit cu totii cu pi­cioa­rele pe pamant, sper ca ine­vi­ta­bilele singuratati din decembrie nu v-au afectat nici pe dumneavoastra prea tare. E nevoie sa fim cu mintea aici, tocmai pentru a compensa faptul ca inima ne e aproape intotdeauna departe. E nevoie sa fim vigilenti si sa luam viata asa cum e, fara sfar­si­tul lumii, fara sfarsitul sau inceputul ano­timpurilor, fara sa abuzam de scu­ze­le care ne salveaza de situatiile-li­mi­ta. Stiu ca e tarziu, ca urarea mea nu mai are acoperire calendaristica, dar insist sa incheiem optimist. Sa aveti un an linistit, mai bun decat anul care a trecut!