Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
JURNAL DE CINEFIL
Ian McEwan, autorul cărţii care stă la baza filmului cu cele mai multe
nominalizări la Oscar în acest an – "Atonement‘‘ –, e un domn foarte
iubit în Marea Britanie. Are cele mai importante premii de profil,
cărţile lui s-au vândut în sute de mii de exemplare şi notorietatea lui
a depăşit uşor uşor graniţelele Regatului.
JURNAL DE CINEFIL
Ian McEwan, autorul cărţii care stă la baza filmului cu cele mai multe nominalizări la Oscar în acest an – "Atonement‘‘ –, e un domn foarte iubit în Marea Britanie. Are cele mai importante premii de profil, cărţile lui s-au vândut în sute de mii de exemplare şi notorietatea lui a depăşit uşor uşor graniţelele Regatului.
McEwan are o tehnică specială de a scrie: relatează acţiunea în paralel din mai multe unghiuri, aşa cum este ea văzută de diferite personaje, şi, dacă nu v-aţi întâlnit până acum cu vreuna din cărţile sale, vă recomand cu căldură "Durabila iubire‘‘.
E ceva special cu scrierile acestui domn britanic, căci, de fiecare dată când ele sunt ecranizate, nu reuşesc să transmită dramatismul, tensiunea şi chiar suspansul din povestea tipărită. Tocmai de aceea vă invit să ocoliţi "Enduring Love‘‘ – versiunea cinematografică a cărţii menţionate mai sus.
După acelaşi criteriu v-aş recomanda să nu mergeţi să vedeţi nici "Atonement‘‘, povestea lui McEwan transformată anul trecut în film. Ca să glumesc, o să spun că românii i-au înţeles foarte bine tehnica de scriere a lui McEwan şi au preferat să traducă fiecare titlul după unghiul său de abordare. Aşa se face că la noi "Atonement‘‘ în varianta tipărită se cheamă "Ispăşire‘‘, iar în varianta cinematografică se numeşte "Remuşcare‘‘.
De ce vă invit însă să vedeţi un film care e plictisitor în cea mai mare parte a sa şi despre care peste o săptămână nu veţi mai şti aproape nimic? N-are legătură cu Oscarurile, pentru că habar nu am de ce l-au nominalizat la atât de multe secţiuni (şapte, mai exact!). N-are legătură nici cu Keira Knighley, deşi e simpatică foc şi am citit statistici care spun că dă speranţe femeilor care nu vor silicoane că frumuseţea poate să fie şi androgină.
N-are legătură nici cu muzica lui Dario Marianelli, care trebuie neapărat ascultată şi separat, fără imaginile din film.
Trebuie să mergeţi să vedeţi acest film pentru ultimele sale zece minute. Acolo Vanessa Redgrave e faţă în faţă cu voi; la prim-plan, cu ochii în cameră, dând explicaţii pentru greşelile din tinereţe. E o secvenţă uluitoare prin puterea ei; femeia aia rezolvă toate conflictele, transmite tot dramatismul, prin privire şi prin pauzele dintre cuvintele rostite. Şi, deşi îţi vorbeşte câteva minute bune fără să fie întreruptă de cineva, ai sentimentul că dialoghează cu tine. Pentru că, într-un fel magic, în pauzele dintre cuvintele ei tu plasezi întrebările. Pentru momentul ăsta, de mai puţin de 10 minute, merită să mergeţi să vedeţi filmul "Atonement‘‘. Altfel citiţi cartea. O găsiţi la Polirom şi sunt sigură că imaginile pe care vi le veţi crea singuri despre personajele principale vor fi cu mult mai frumoase şi mai neplictisitoare decât androgina Keira şi frumuşelul James McAvoy.
Ian McEwan, autorul cărţii care stă la baza filmului cu cele mai multe nominalizări la Oscar în acest an – "Atonement‘‘ –, e un domn foarte iubit în Marea Britanie. Are cele mai importante premii de profil, cărţile lui s-au vândut în sute de mii de exemplare şi notorietatea lui a depăşit uşor uşor graniţelele Regatului.
McEwan are o tehnică specială de a scrie: relatează acţiunea în paralel din mai multe unghiuri, aşa cum este ea văzută de diferite personaje, şi, dacă nu v-aţi întâlnit până acum cu vreuna din cărţile sale, vă recomand cu căldură "Durabila iubire‘‘.
E ceva special cu scrierile acestui domn britanic, căci, de fiecare dată când ele sunt ecranizate, nu reuşesc să transmită dramatismul, tensiunea şi chiar suspansul din povestea tipărită. Tocmai de aceea vă invit să ocoliţi "Enduring Love‘‘ – versiunea cinematografică a cărţii menţionate mai sus.
După acelaşi criteriu v-aş recomanda să nu mergeţi să vedeţi nici "Atonement‘‘, povestea lui McEwan transformată anul trecut în film. Ca să glumesc, o să spun că românii i-au înţeles foarte bine tehnica de scriere a lui McEwan şi au preferat să traducă fiecare titlul după unghiul său de abordare. Aşa se face că la noi "Atonement‘‘ în varianta tipărită se cheamă "Ispăşire‘‘, iar în varianta cinematografică se numeşte "Remuşcare‘‘.
De ce vă invit însă să vedeţi un film care e plictisitor în cea mai mare parte a sa şi despre care peste o săptămână nu veţi mai şti aproape nimic? N-are legătură cu Oscarurile, pentru că habar nu am de ce l-au nominalizat la atât de multe secţiuni (şapte, mai exact!). N-are legătură nici cu Keira Knighley, deşi e simpatică foc şi am citit statistici care spun că dă speranţe femeilor care nu vor silicoane că frumuseţea poate să fie şi androgină.
N-are legătură nici cu muzica lui Dario Marianelli, care trebuie neapărat ascultată şi separat, fără imaginile din film.
Trebuie să mergeţi să vedeţi acest film pentru ultimele sale zece minute. Acolo Vanessa Redgrave e faţă în faţă cu voi; la prim-plan, cu ochii în cameră, dând explicaţii pentru greşelile din tinereţe. E o secvenţă uluitoare prin puterea ei; femeia aia rezolvă toate conflictele, transmite tot dramatismul, prin privire şi prin pauzele dintre cuvintele rostite. Şi, deşi îţi vorbeşte câteva minute bune fără să fie întreruptă de cineva, ai sentimentul că dialoghează cu tine. Pentru că, într-un fel magic, în pauzele dintre cuvintele ei tu plasezi întrebările. Pentru momentul ăsta, de mai puţin de 10 minute, merită să mergeţi să vedeţi filmul "Atonement‘‘. Altfel citiţi cartea. O găsiţi la Polirom şi sunt sigură că imaginile pe care vi le veţi crea singuri despre personajele principale vor fi cu mult mai frumoase şi mai neplictisitoare decât androgina Keira şi frumuşelul James McAvoy.
