x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Iertarea!

0
Autor: Vasile Seicaru 19 Oct 2008 - 00:00
Iertarea!


Nu mă-ntreba cât am de iertat sau cât mă mai poate ierta cineva! Nu despre asta e vorba aici. Mă doare cel mai mult că nu pot avea tăria, nu pot avea destul curaj. Calea către adevărata credinţă nu e decât la tine-n suflet.



Nu mă-ntreba cât am de iertat sau cât mă mai poate ierta cineva! Nu despre asta e vorba aici. Mă doare cel mai mult că nu pot avea tăria, nu pot avea destul curaj. Calea către adevărata credinţă nu e decât la tine-n suflet.


Ai impresia că sufletul tău e în regulă, că ai făcut întotdeauna ce trebuie, ce trebuia. Crezi că te poţi juca cu Dumnezeu. Adesea, (de fapt mereu), crezi că poţi negocia, că poţi pune tu însuţi pe cântar, crezi în inconştienţa ta că... "asta nu se pune, că...", că "nu e prea grav", că... "se poate şterge", sau ce e mai trist, că poţi modifica sau respune ce ai spus, rescrie ce ai scris, poţi regândi ce ai gândit, ce ai cutezat să acuzi, ce ai pedepsit fără să-ţi dai seama că n-ai avut căderea s-o faci, şi apoi, ce urme adânci, ce răni, câte lacrimi, câte zbateri şi câtă suferinţă ai lăsat în anii care au trecut... sufletul e inefabil în măsura în care îl poţi ajuta să se înalţe în timp, în atât de puţin timp!
Ce ştiam eu din ceea ce se cheamă suferinţă? Nu aveam nici timp să constat, nici să mă gândesc prea mult, nici să mă uit în urmă, nici să mă tem, nici să rămân puţin pe gânduri, nici să mă privesc într-o urmă de pas imprimată în pământul umed, şi în care un strop de apă ca o oglindă, mă îndemna să privesc...
Tinereţea mea ca un final de uvertură (da' cine se gândea
atunci la operă?... care operă?...) doar tu îmi spuneai că viaţa e uneori o operă neterminată, rămasă la stadiul de început, din care nu înţelege nimeni nimic, cu atât mai puţin tu însuţi!
Oamenii trebuie să ierte pentru a putea continua netulburaţi drumul, până la capăt! Carnavalul e doar o piesă la care eşti invitat să joci, nu să intervii în regie! Regizorul e cel pe care nu-l vezi, dar îl poţi simţi, e cel care-ţi poate bucura şi umple sufletul!
Artistul! Ce înălţător e cuvântul şi cât de neînsemnată e urma pe care crede că o poate lăsa fără acceptul şi lumina inefabilă a revelaţiei divine!... Îl iubesc pe Ţutea, filosoful mistic! Cine poate primi moartea ca pe un dar, şi viaţa (care i-a fost atât de chinuită), ca pe un semn de mir pe frunte?
Ura, atât de aproape de iubire, atât de amară în dulceaţa ei amăgitoare, nu te poate orbi până la capăt! Numai că oricât de mult ai vrea să n-o ai alături, să o poţi ocoli sau pur şi simplu să treci neatent pe lângă ea, să n-o bagi în seamă în inconştienta şi sfidătoarea ta trecere efemeră prin această lume, ea, ura, îţi rânjeste de după vreun copac, de după vreo umbră, sau de după vreun vis măreţ, din care n-a mai rămas decât aburul, sau ceaţa prin care Hamlet a rămas o dată cu mâna întinsă spre iluzia care a lăsat o lume înmărmurită...!
Că nu ai nici timp, nici stare, şi nici chef să ierţi... şi mai cu seamă nu ai curajul necesar, curajul care vine din... "ceva", pe care, când nu ştii cum să-l denumeşti, îi spui pur şi simplu, nebunie!  Hai să fim seriosi, aici nu e vorba nici de fanatism religios, nici de lamentare sau de tânguire, nici de lacrimi fierbinţi şi nici măcar de natura ta şi-a mea, atât de histrionică (să nu-mi spui că ai văzut în toată viaţa ta pe cineva care a putut, sau a încercat măcar să fie neschimbător)... numai Dumnezeu poate, dar acolo e desigur vorba despre altceva, despre care am putea afla dacă am vrea!
Mi-aş dori să pot avea tăria şi curajul să iert ce ar putea fi iertat, dacă ar fi vorba de aşa ceva!... Dar mai cu seamă aş vrea să fiu eu însumi iertat! Nu fac nimic desigur dacă nu vin decât cu propunerea, cu gândul şi cu gestul. Voi rămâne mai mult ca sigur cu lacrima necursă, cu gestul nedus până la capăt, şi cu speranţa deşartă deocamdată, că n-am avut a cuteza să încerc.
Ştiu, o să vii cu sfaturi, cu îndemnuri, cu poveţe! Nu, nu mi le da mie! Ştiu toate câte mi le poţi spune, dar nu am de gând să urmez decât îndemnul glasului sufletului meu.
Citeşte mai multe despre:   poţi,   cutia cu romantism

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de