x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Iliuta

0
Autor: Mircea Cartarescu 21 Iun 2005 - 00:00

N-am intalnit niciodata un om mai bun ca Iliuta, dar si mai rudimentar. Corespundea deplin teoriei "omului bun de la natura", a canibalului nobil. Daca ii erai prieten, iti dadea ratia lui de mancare si-ti cara arma in marsuri.

La 18 ani, pe cand eram literalmente un copil, am fost luat in armata si, timp de noua luni, am fost chinuit ca hotii de cai, alaturi de TR-istii din plutonul meu. Am iesit de-acolo alt om. Nu mi-a mai pasat niciodata de frig, foame, disconfort de orice fel. Daca a fi matur inseamna sa ai dintii sparti de la biscuitii de razboi, mintea zdruncinata de la garzile facute pe un ger de - 20 de grade si neputinta organica de a mai suporta racnetele de orice fel, pot spune atunci ca am iesit din armata maturizat.

Colegii mei de pluton formau o galerie care-ar face gloria unui romancier. Ce de ciudati, ce figuri, cat de diferite caractere... As putea povesti despre ei la nesfarsit... Am sa ma opresc acum doar la dragul meu Iliuta, minerul din Valea Jiului nimerit printre noi. De-atatea ori m-am gandit dupa aceea la el. Si la prima, si la a doua mineriada l-am cautat temator cu privirea: nu cumva era si el pe-acolo? Nu se-nghesuia sa traga si el un bocanc vreunui ins cazut pe jos, care-si apara fata cu mainile? Nu tabarase si el cu bata pe vreo fata ce avusese proasta inspiratie sa se-mbrace in ziua aceea elegant? Nu era el cel care tocmai carpea o laba unui barbos, de-i sareau ochelarii cat colo? Sau poate statea si el pe jos, o data cu trei sute de ortaci, mancand dintr-o hartie la umbra Arcului de Triumf... Mai ales la a doua mineriada, coborand pe Ana Ipatescu spre Guvern, in mirosul intepator al lacrimogenelor, ma uitam atent la fetele sutelor de mineri care marsaluiau tacuti, ca atrasi de-un magnet, spre palatul Victoria. Mergeam umar la umar cu ei, fara nici o teama, poate tocmai pentru ca il stiam pe Iliuta, singurul miner pe care l-am cunoscut in viata mea. Nu l-am vazut niciodata la Bucuresti, nici n-aveam cum sa-l vad intre atatea mii ca el. Nu pot sa va spun ce usurat am fost, desi tare mi-ar fi placut, chiar si-n momentele alea teribile, sa-l imbratisez ca pe un frate.

Acum trebuie sa aiba vreo 56 de ani, s-o fi pensionat, minerii ies devreme la pensie. In armata era cel mai batran dintre noi. Avea 25 de ani si facea mare caz de asta. "Ba, io-mi bag p... Sa mai fug cu masca pe fata la varsta mea..." Iliuta-si baga aceea-n toate, in marsuri, in garzi, in trageri si-n armata-n general cu o voce miorlaita, de un comic absolut. Era-n grupa mea, in coada grupei, fiind mai mic cu un cap pana si decat mine. Arata ca un gnom, negricios de parca tocmai iesise din sut, cu o mutra de primitiv hirsut din desenele animate. Cand era fericit - si i se-ntampla des, caci isi iubea prietenii si se lumina de bucurie cand ii vedea - ranjea cu gura pana la urechi, plina de dinti innegriti. De fapt, n-avea-n dotare decat aceste doua expresii: plangareata, cu "io-mi bag p...", si fericita, cu cel mai naiv ranjet imaginabil.

N-am intalnit niciodata un om mai bun ca Iliuta, dar si mai rudimentar. Corespundea deplin teoriei "omului bun de la natura", a canibalului nobil. Daca ii erai prieten, iti dadea ratia lui de mancare si-ti cara arma in marsuri. Te asculta orbeste, convins ca tu, la 18 ani, ai inca mintea limpede, pe cand el, la varsta lui... N-aveai decat sa-i spui: "Iliuta, il vezi pe tipu-ala? ala m-a batut pe mine o data. Du-te si bate-l si tu!", si el deodata racnea "Sa-mi bag p...!", apoi zvacnea de pe loc si sarea la bataie de abia-l puteai opri. N-avea nevoie de prea multe explicatii. Ne jucam cu Iliuta, noi, prietenii lui (clubul celor mici de statura din coada plutonului), cum ai manui un ursulet stangaci si copilaros: "Iliuta, cutare m-a-njurat!". Si minerul pigmeu tabara pe el. "Iliuta, te cheama tov. lent!". Si el fugea la raport, inghetand, apoi, singur pe platou, cate-o ora-ntreaga. Nu se supara pentru farsele noastre. Ranjea cu dintii lui de vampir si cel mult se prefacea ofensat: "Ba, si voi... sa-mi bag p...". Iar apoi, la cina, isi impartea iar mancarea cu noi, plangandu-se, la 25 de ani, de batranete.

Daca nu l-as fi cunoscut pe Iliuta, m-am gandit de multe ori, as fi urat acum minerii din toata inima.
I-as fi considerat niste monstri iesiti din gaurile lor ca sa faca rau, orbiti de soare si intaratati de aerul tare al lumii de la suprafata. Caci i-am vazut cu ochii mei batand si vandalizand pe strazile Bucurestiului. Acum stiu ca am mers candva umar la umar, spre Guvern, pe Ana Ipatescu, cu cateva mii de Iliuta carora li s-au aratat partidele istorice, ziarele de opozitie, intelectualii si studentii din Bucuresti si li s-a spus: "Uite, aia ne-njura!". Si miile de Iliuta, prea imbatraniti de munca in abataj ca sa mai gandeasca cu mintea lor, au racnit, toti deodata: "Sa-mi bag p...!". Si-au dat iures spre cei vizati prin mirosul iute al lacrimogenelor.

Prostiti de Cozma, de Iliescu, de securistii infiltrati printre ei si de oricine a mai vrut sa-i prosteasca, minerii au suportat apoi blamul national fara sa-nteleaga cu ce sunt vinovati - si, in definitiv, fara sa fie - cu acelasi ranjet larg, naiv si nedumerit pentru care-l iubeam atat de mult pe colegul meu de armata, Iliuta.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   iliuta

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de