x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Iluştri anonimi ai marilor speranţe

0
Autor: Dragos Moldovan 04 Iun 2009 - 00:00

Viaţa este ceva care merită trăit. E o experienţă personală, irepetabilă, unică. Poartă amprenta persoanei tale până la sânge, amestec de speranţă, disperare, violenţă şi tâmpenie ridicată pe culmile absolutului.



De exemplu, Dinamo a mâncat bătaie la fotbal cu doi la zero de la Unirea Urziceni. Nu că "şi ce dacă?"!!! Pentru că nişte oameni definiţi a fi având un ideal în viaţă pentru care, au dovedit-o, sunt gata să-şi verse sângele, să-şi lase familiile orfane au purces la a-i zvânta în bătaie pe jucătorii propriei echipe, care s-au dovedit neputincioşi în faţa adversarilor. Nu e lucru mic! Nu e de colea ceea ce au făcut idealiştii dinamovişti. Pentru că în faţă ("şi în mod previzibil", ar adăuga un cinic fără nici o perspectivă asupra sacrificiului de sine) le-au stat trupele speciale de intervenţie ale Jandarmeriei. Un fel de robocopi, cu căşti, veste, cotiere şi scule de folosit împotriva omului neînarmat.

Acum, secvenţă de viaţă, bucăţică ruptă din realitate, imortalizată pe camerele de luat vederi ale televiziunilor. În fund, pe trotuar, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi, plin de sânge, flancat de arătările alea mascate, un dinamovist spune: "Băi nene, ne-au bătut de ne-au zăpăcit".

Cine râde e fraier şi nu are nici un pic de sensibilitate! În afirmaţia asta este cuprinsă esenţa a tot ceea ce are mai înalt condiţia umană: sinceritatea deplină, cavalerismul şi spiritul de sacrificiu. Dinamo versus Unirea Urziceni, sau invers, a trebuit să aibă loc pe teri-toriul României pentru a ne demonstra nouă, celorlalţi, prin puterea exemplului, că în spaţiul carpato-danubiano-pontic mai există bărbaţi adevăraţi. Că nu toţi suntem nişte laşi, nişte sclavi ai intereselor meschine priponite în curtea casei, legate de tot ceea ce este la îndemână, raportate exclusiv la persoane care nu au altă calitate decât cea de soţie, mamă, tată sau copii.

Privind imaginile de după meciul de fotbal Dinamo - Unirea Urziceni (sau invers) am trăit preţ de o clipă un sentiment înălţător, un strigăt mut mi-a sfâşiat pieptul, după care m-a copleşit ruşinea. Ruşinea de a fi cel care sunt, incapabil de a mă lua la bătaie atunci când îmi sunt înşelate speranţele cu care am fost amăgit, neputincios în faţa reprezentanţilor legii, jalnic de obedient în faţa normelor de ordine publică.

Mi-am dat seama că, împreună cu alţi câţiva, suntem nişte iluştri anonimi ai marilor speranţe.

Că mă gudur pe lângă discursurile politice ca un căţel plouat pe lângă cel care îi poate oferi un adăpost. Deşi ştiu prea bine că nu o să mă aleg decât cu un şut în bot. Am trăit Marea Îmbrăţişare, la care a participat şi marele bărbat al ţării Băsescu Traian, ca un chibiţ, în faţa televizorului, incapabil să îmi ofer, la rândul meu, braţele şi pieptul pentru a contribui la istoria României în Guinness Book.

Sunt laş, meschin şi cârtitor. Exemplul dinamovistului însângerat m-a determinat să fac această mărturisire publică. De fapt eu, ascuns în spatele uşilor de acasă, mă întreb, ros de invidie, de unde au liderii politici bani pentru elicopterele cu care se deplasează în teritoriu. Bârfesc în mod ordinar prestaţia celor care au pretenţia de a-mi conduce destinul prin intermediul ţării în care m-am născut. Îmi râd în pumni atunci când văd la televizor oameni superrealizaţi în viaţă, care au probleme cu gagicii sau cu gagicile, trăiesc un sentiment de satisfacţie murdară, demnă de tot dispreţul, atunci când sunt arestaţi "oameni care au investit în fotbalul românesc". Mai mult decât atât! Nu am încredere în sondajele de opinie! Contest profesionalismul celor care le alcătuiesc, eu, cel care nu am făcut altceva în viaţă decât să trag ziua de ieri înspre ziua de azi.

Dar merg la vot. Cu sentimentul că am în mână nu o ştampilă, ci un pistol automat. Respect cu îndărătnicie legile ţării, până la limita epuizării totale.

Consider, delirant, că am dreptul la un serviciu, deşi îmi este ruşine să cer aşa ceva. Am impresia (fantezie perversă) că pot fi de folos altora, şi asta mă stoarce de vlagă şi mă înrăieşte în izolarea mea.

Măcar dacă aş fi un simplu anonim.

Ar fi mult mai bine. Dar şi asta mi se refuză. Sunt un ilustru anonim, căruia i se cere să lupte, să se sacrifice şi căruia, de fapt, îi este frică de o simplă bătaie cu trupele Jandarmeriei.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de