x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Iluzia mesei gratuite

0
Autor: Adrian Vasilescu 26 Iul 2010 - 00:00
Masă gratuită nu există. Dictonul - ce s-a născut din logica economică şi e repetat din când în când pentru ca oamenii să nu uite că banii şi, în general, avuţia nu cad din cer - a fost recent reamintit într-o dezbatere desfăşurată la Banca Naţională. Cu scopul, subliniat expres, de a atrage atenţia că iluzia mesei gratuite e o capcană în care societatea noastră a căzut deseori. Şi tentaţia încă n-a murit.

Acum mai mulţi ani, la remarca de altfel prudentă a unui jurnalist că "unii români sunt tentaţi să spună uneori că tranziţia costă prea mult", Zbigniew Brzezinski - celebru analist american în geostrategie şi fost consilier la Casa Albă - a replicat scurt: "Atunci să nu o facă!". Jurnalistul a plusat: "Şi care ar fi riscul?". Răspuns la fel de exact: "Să nu progreseze, să nu ajungă nicăieri". Apoi a reluat: "Tranziţia e scumpă, dar nimeni n-o va plăti în locul românilor. De ce am plăti-o noi, americanii, sau francezii, sau englezii?".

Mă tem că, astăzi în societatea românească, gândul multor politicieni şi al multor concetăţeni ai noştri zboară spre mitul Anei lui Manole. Într-un moment de răscruce, când zidurile ridicate ziua se năruiau noaptea, Manole nu s-a autozidit, ci şi-a zidit nevasta. De fapt, legenda spune clar: nici lui Manole şi nici meşterilor lui nu li s-a cerut să se sacrifice; li s-a cerut doar ca unul dintre ei, lipsit de noroc, să-şi sacrifice iubita. Oare astăzi nu ne întâlnim deseori cu o astfel de mentalitate - să plătească altcineva "masa"?

Un cunoscut proverb chinezesc, invocat adesea în dezbaterile publice de la noi, acela cu flămândul căruia nu-i înţelept să-i dai un peşte ca să-şi astâmpere foamea, pentru că după ce-l va mânca va flămânzi din nou, ci să-i dai o undiţă şi să-l înveţi să pescuiască, are în sine sâmburele unui important program: asigurarea unui echilibru între constrângerile economico-financiare şi imperativele sociale. De multe ori însă, guvernele României, în împrejurări care n-au depins poate numai de ezitări, ci şi de interese electorale de moment, au încălcat acest program. Celor puternici, care au bătut cu pumnul în masă şi au cerut peşte, le-au dat peşte. Din această pricină, degeaba le-ar fi dat undiţe celor mai puţin puternici şi celor slabi, fiindcă nu mai era destul peşte în lac şi n-ar fi putut să-şi astâmpere foamea.

Şi atunci le-au dat tot peşte: mese gratuite sub formă de ajutoare sociale. Şi tot aşa, înmulţindu-se mesele gratuite, ne-am trezit - unii s-au grăbit să spună că pe neaşteptate, deşi multe voci au anticipat acest moment - cu actualul dezechilibru bugetar care ne dă atâtea dureri de cap.

Nici populaţia, nici economia nu mai pot întârzia însă aşteptând ca avuţia să vină sub forma unor mese gratuite. şi nu poate nimeni - de nicăieri - să le spună românilor cum va fi viaţa lor, cum vor trăi, cât vor câştiga şi ce vor reuşi să cumpere cu banii încasaţi. Şi nici când vor scăpa de abisul conjunctural în care înoată acum, în vremea recesiunii. Răspunsurile acestea nu pot să cadă din cer. E nevoie de muncă performantă, de sacrificii, pentru a fi pusă în mişcare spirala expansiunii economice. Şi, mai ales, e nevoie de mai mult spirit întreprinzător, de liberă iniţiativă. Starea de aşteptare nu-i decât un mod de a lungi boala.

Necazul cel mai mare: noi am căutat fără încetare să aplicăm în economie soluţii originale. Eroare fatală. N-aveam de ce să ne chinuim să inventăm roata. Fiindcă roata e inventată de multă vreme. Era de-ajuns să fie pusă în mişcare. Doar trăim într-o lume în care drumurile care duc spre prosperitate sunt deja standardizate şi cuantificate. Noi, în schimb, am ajuns în coada Europei în ceea ce priveşte nivelul de viaţă, fiindcă de prea mulţi ani căutăm combinaţii originale în loc să ne încadrăm în proiecţiile verificate deja de istorie. Unul dintre drumurile "clasice" fiind concurenţa. Un antidot împotriva lenei economiei. Dacă, la noi, i s-ar fi acordat competiţiei economice atenţia cuvenită, astăzi eram departe.

Într-un climat concurenţial, întreprinderile ar fi produs bani, şi nu inflaţie. Sau pierderi. Ar fi produs bani sănătoşi, ca să stimuleze un consum sănătos. Pentru a stimula mai departe o producţie sănătoasă de bunuri şi de servicii. Dar, la un nivel de plată mai ridicat, apropiat de cel al cehilor ori al polonezilor, românii nu vor ajunge până când nu vor înghiţi, cu lingura, acest medicament ce li se pare, celor mai mulţi, teribil de amar: concurenţa. Abia după acest moment ar putea urma timpul doi, cel aducător de bunăstare.
Citeşte mai multe despre:   special,   editorial,   observator

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de