Imposibila combinaţie

Salarii şi preţuri. Raportul la care se uită consumatorii. Dar e corect acest raport din perspectiva legităţilor economice? Desigur, nu. Combinaţia posibilă, pe acest al doilea plan, e doar între salarii şi competitivitatea muncii.

 Vorbim, de fapt, despre preţul muncii. Un indicator extrem de sensibil. Companiile, mari sau mici, şi-au permis ani la rând să stocheze mărfurile până când piaţa le putea oferi un preţ mai bun. Salariaţii, în schimb, nu puteau judeca la fel. Dacă mărfurile pot fi stocate, în aşteptarea unui preţ convenabil, salariaţii nu-şi pot stoca forţa de muncă până când patronatele să fie nevoite să-i plătească mai bine.

Criza, care a adus restrângeri de locuri de muncă, şomaj, tăieri de salarii, a agravat lucrurile. Salariaţii, care sunt nevoiţi să mănânce în fiecare zi, nu-şi permit să aştepte până când vor găsi angajamente favorabile. Sunt deci nevoiţi, dacă găsesc de lucru, să se angajeze imediat. Acceptând, fireşte, salariile care li se oferă.

Sigur, astfel de constrângeri sunt resimţite şi în alte ţări, chiar şi în cele dezvoltate. Numai că, acolo, se produce o stare de echilibru cu o altă constrângere, pe care o resimt patronatele: o concurenţă puternică. În ţările în care concurenţa domină piaţa, companiile sunt nevoite să stimuleze munca pentru a supravieţui.

Dincolo de acest aspect, emoţional, salariile în România sunt mici cu deosebire din cauze raţionale. În economie, banii disponibili pentru remunerarea muncii sânt şi ei foarte puţini. Necazul e că preţul modest al muncii se transformă într-un bumerang. Un fel de buzdugan cu două capete, ce tinde acum să-i lovească pe cei ce-l învârt pe deasupra economiei. Pe de o parte, începe deja să devină explozivă  menţinerea descurajării muncii prin salarii neîndestulătoare. Pe de altă parte, salariile mici descurajează consumul şi, prin urmare, periclitează producţia. Ceea ce înseamnă că ecuaţia în care încă mai este integrată plata muncii a expirat şi a persevera în folosirea ei ar fi o gafă. Nu numai pentru că nu vor putea fi obţinute nici un fel de efecte pozitive, dar se vor înmulţi contraefectele nocive.

Şi iată cum mulţi salariaţi, prea mulţi, dintre cei ce şi-au dorit de vreme îndelungată un „stat al bunăstării” cu totul inedit, aşteptându-l să rezulte din imposibila combinaţie între ceea ce îşi doresc şi ceea ce obţin, sunt deja resemnaţi. La această răscruce de drumuri, când iluziile s-au destrămat, ei dau vina pe salariile mici, în neconcordanţă cu preţurile mari. Fără să vadă că munca şi nu preţurile determină nivelul salariilor.

Dar salariile nu pot să crească oricum. Munca, nestimulată în condiţii competiţionale, nu produce bogăţie. S-ar putea spune că... am păţit ca suedezii, în vremea modelului lor economic la care râvneam noi, în anii ’90. Numai că suedezii aveau acumulări importante, din vremea când au adunat mai mult prin muncă şi au împărţit mai puţin celor din tribune. La noi, în schimb, într-o societate fără acumulări suficiente, s-a ajuns repede în impas.