Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 2010, Banca Naţională a micşorat dobânda-cheie de la 8% la 6,25%, iar Guvernul a tot sperat că în acest fel se va dezmorţi creditarea. Din nefericire, nu reducerea dobânzilor era soluţia, ci scăderea taxelor. Am scris asta încă din ianuarie 2010, în primul meu editorial apărut la Jurnalul Naţional în acest an. Vă propun să-l revedeţi.
Reluarea creşterii economice depinde, într-adevăr, de consum şi investiţii. Dar calea prin care să se obţină resuscitarea cererii nu are legătură cu scăderea dobânzilor, ci cu reducerea taxelor. Ca dovadă, dobânda de politică monetară s-a micşorat de la 10,25% la 8% în 2009 fără nici un efect în planul PIB. Singurele care au profitat de pe urma reducerii dobânzilor au fost entităţile vulnerabile ale sistemului financiar, care au supravieţuit împrumutându-se din ce în ce mai ieftin de pe piaţa interbancară. Chiar dacă acest lucru n-a fost unul bun. Dobânzile ar fi trebuit să rămână sus, pentru că dacă nu forţezi închiderea activităţilor nerentabile, ci le ţii artificial în viaţă cu ajutorul politicii monetare, nu ai cum să încurajezi restul şi rişti, în final, să îngropi tot.
Aşadar, în locul scăderii dobânzilor, ar fi fost mai potrivită reducerea sau chiar desfiinţarea unor taxe pentru a stimula investiţiile. Ca să achiziţionezi ceva acum trebuie să fii sigur că nu te costă, fiindcă altfel nu cumperi. Iar pe baza unor dobânzi înalte s-ar fi gestionat strâns cheltuielile. Şi, în fine, o reducere a preţului activelor, coroborată cu dobânzi mari, ar fi generat fluxuri investiţionale. Dacă dezvoltatorii vor să-şi vândă casele noi n-au decât să le micşoreze preţul şi să le ofere străinilor, pentru că printre români e greu să-şi găsească clienţi când tot mai mulţi îşi pierd locul de muncă...
Din păcate, nu o scădere a taxelor se pregăteşte, ci o mărire a acestora. Guvernul este incapabil să facă mediul de afaceri prietenos. Atât înţeleg cei care conduc „milităreşte” economia românească. Accizele au fost gândite pentru produsele cu cerere inelastică, dar culmea este că acolo se va înregistra cea mai mare evaziune. Iar pe baza unei proiecţii fanteziste a bugetului se va pune din nou problema neîncasării veniturilor. În absenţa unor reduceri de taxe menite să resusciteze cererea, creşterea economică nu se va relua, ceea ce va determina băncile să nu dea credite. Se va vedea, la fel ca în Statele Unite ori în zona euro că micşorarea dobânzilor rămâne fără rezultat. Aşa că – indiferent ce declară politicienii – , în 2010, economia românească tot performanţe negative va înregistra. Dacă guvernanţii – în lipsă de idei – se gândesc să joace din nou pe mâna Programului Prima Casă pentru a susţine preţul activelor şi a încerca să mişte în sus PIB-ul, ar trebui să ştie că anul acesta multe bănci vor începe să execute garanţii, ceea ce va duce la o nouă corecţie de preţuri pe piaţa imobiliară. Asta cu precizarea că Programul Prima Casă este doar nefolositor, în schimb executarea garanţiilor e determinată tot de creşterea taxelor, care condiţionează proprietarii să cedeze imobilele băncilor în cazul în care sunt gajate, fiindcă toată lumea caută să-şi scadă cheltuielile.
Dar problema mai importantă este: din ce va restitui Ministerul Finanţelor împrumuturile luate de la UE şi FMI dacă nu-i în măsură să atragă venituri bugetare? BNR deţine o rezervă din care are posibilitatea să-şi achite datoriile, însă Finanţele nu încasează suficienţi bani din impozite şi taxe pentru a le putea plăti. Ar fi un adevărat miracol ca statul român să scape – pe actuala secvenţă – de incapacitatea de plată. Care ar fi efectele unei asemenea situaţii? O corecţie masivă de preţuri la active şi falimente în avalanşă, care trag şi băncile după ele. Singura zonă neafectată ar rămâne aceea a autoconsumului, reiterând faptul că, în România, veşnicia s-a născut la sat.
