x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În cauza nesimţirii

0
Autor: Dragos Moldovan 13 Noi 2009 - 00:00
Există limite ale bunului-simţ. De exemplu, dacă cineva te calcă pe coadă rău de tot, până la urmă tot îi trânteşti una verde-n faţă, "ia mai du-te-n mă-ta", indiferent de atmosfera care domină discuţia respectivă. Asta ar putea fi limita superioară a bunului-simţ. Care intervine în momentul în care orice reflex al unei educaţii decente, orice putere de stăpânire de sine exersată de-a lungul anilor în medii propice, sunt depăşite de o realitate vulgară, brutală şi, câteodată, exasperant de insistentă.

Este perfect justificabilă această limită a bunului-simţ. La fel ca şi cea inferioară. Care poate fi identificată în ceva de genul: stai să te gândeşti cât timp pierzi dacă ajuţi un bătrân la coadă, sau când te oferi să cari sacoşele unei femei în speranţa că te va refuza. Totuşi execuţi manevrele necesare dacă nu intervine un neprevăzut salvator. Rămâi care va să zică în limitele bunului-simţ, chiar dacă ai atins cu fundul limita inferioară.

Ei bine, dincolo de aceste limite intervine universul nesfârşit al nesimţirii. Nesimţirea nu are limite. E ceva fascinant. Dincolo de perimetrul îngust al bunului-simţ, se deschide orizontul fără margini al nesimţirii. Despre fascinaţia nesimţirii, despre miracolul pe care ea îl reprezintă în viaţa de zi cu zi a oricui, nu se poate vorbi în cuvinte. Mult mai sugestivă este expresia feţei atunci când simţurile unei persoane iau contact cu nesimţirea.

Este ceva firesc, dar totodată brusc şi mereu surprinzător, nu ştiu cum să spun, ca o ploaie de stele... ba nu! Pentru că ploaia de stele este un fenomen cosmic mult mai rar decât ceea ce îţi poate oferi nesimţirea. Este ca un apus de soare însângerat. Metaforă banală în comparaţie cu surpriza, trăirea profundă pe care ţi-o provoacă nesimţirea. Nesimţirea este ca atunci când într-o zi senină, umplută de lumina soarelui, brusc, din motive care nu au legătură cu persoana ta, prin nişte mecanisme cereşti pe care nu le poţi desluşi în totalitate, într-o astfel de zi deci, în care te toropeşte luminozitatea solară, se porneşte o adiere de vânt la început, care te înfioară şi îţi prevesteşte prin toţi porii, simţi în vârful degetelor dezlănţuirea care va urma.

Cerul se întunecă şi porneşte furtuna! Fugi să te adăposteşti deşi ai vrea să rămâi în mijlocul ei, s-o înfrunţi chiar dacă te udă leoarcă, să simţi că trăieşti, să ai dacă nu ce povesti, măcar o amintire memorabilă. Totuşi, majoritatea oamenilor cu bun-simţ se fofilează undeva, sub o umbrelă ori sub un acoperiş oarecare, cel mai apropiat chiar dacă este unul total străin.

Nesimţirea e mereu surprinzătoare, nu poate fi niciodată explorată îndeajuns, pentru că este un univers în continuă expansiune. Are găuri negre, spaţii ale anti-materiei de care nu te poţi apropia pentru că dispari pur şi simplu fizic, are galaxii, unele îndepărtate la ani-lumină distanţă, altele din care noi înşine facem parte, cu sori în jurul cărora gravităm, la serviciu, pe scara blocului sau mai departe, răsărind la televizor sau în ziare, universul nesimţirii are fenomene care, deşi se repetă cu periodicitate, sunt de fiecare dată unice în felul lor şi creează emoţii mereu noi privitorilor: cometele!

Cometele nesimţirii sunt evenimente care, privite în direct, sunt rarisime în viaţa unui om de bun-simţ care nu le poate împărtăşi semenilor săi. Cum poţi să povesteşti despre fracţiunile alea de secundă care îţi străbat ca un burghiu privirea şi viaţa de zi cu zi?! Cum poţi să reproduci un discurs al lui Traian Băsescu??!! Sau cum poţi să împărtăşeşti emoţia pe care o simţi la anunţarea unui nou prim-ministru desemnat?... Nuuuu, toate astea ţin de o experienţă metafizică.

Nesimţirea este inexplorabilul care te înconjoară, nesimţirea este libertatea infinită care îţi dă dependenţă, nesimţirea nu are limite, poţi zburda în voie oriunde vrei, poţi să faci ce vrei odată ce ai spart barierele bunului-simţ, nesimţirea este mereu incitantă, prolifică la nesfârşit, un perpetuum-mobile de speţa întâi, care se autoreproduce.

Poţi să mergi din nesimţire în nesimţire până dincolo de orice limite închipuite ale simţirii umane.
Da. Dar asta nu este pentru oricine. Nu este pentru oameni limitaţi ca mine sau, pardon!, ca dumneavoastră. Pentru aşa ceva ai nevoie de geniul detaşării faţă de grijile cotidiene, faţă de neputinţele umane iminente. Aşa că să dăm Cezarilor ce este al Cezarilor şi noi să ne limităm la a ne purta existenţa.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de