În cetatea de scaun a Târgoviştei

Apariţia celor două CD-uri, “Bună seara, iubito” şi “Poeme pe zăpadă”, versuri de dragoste în lectura autorului, primele mele “cărţi” care pot fi citite fără ochelari, un fel de farfurioare care se învârt electronic şi-l auzi pe autor omorându-şi productele sau dându-le strălucire în odaia ta, a făcut posibilă o întâlnire mereu amânată cu cititorii mei din Târgovişte. S-a petrecut pe 15 ianuarie, ziua în care tot românul se împărtăşeşte din eternitatea geniului de la Ipoteşti. Am dat curs invitaţiei amicului meu Adrian Țuţuianu, azi preşedinte al Consiliului Judeţean Dâmboviţa pe care l-a câştigat electoral în forţă când nimeni nu credea că are vreo şansă în condiţiile în care aici se cuibăriseră coropişniţe ale păpării banului public, greu de urnit din loc. Ei, uite că s-a putut. Să mă întorc la întâlnirea mea găzduită într-o sală încăpătoare şi totodată intimă a Bibliotecii judeţene, păstorită de o doamnă cu nume potrivit pentru a fi chemat în literatură, Agnes. Lume, surprinzător, multă, din categorii superioare ale convieţuirii cu cartea, cititori dar şi oameni ai scrisului pe care-i ştiu. Politicieni de toate culorile, depistabili atunci când, răspunzând unor întrebări, mi-am exprimat simpatii sau dezgust faţă de politicieni din vârfurile bucureştene. Bucuria de a-l avea alături, sosire surprizătoare de la Bucureşti, pe dâmboviţeanul prin adopţie Bogdan Chirieac, care a desenat spontan un portret al celui ce sunt. Mimica unora legitima brusc o apartenenţă şi nu era nevoie de mai mult să înţelegi că românii rămân antibăsişti, cei mai mulţi, şi încă destui băsişti. Încruntările bruşte sau dezlegarea unui surâs de simpatie acompaniau, alternativ, unele atingeri, pe care m-am străduit să le evit cât am putut, cu politica. Am iscălit, cu scrisul meu imposibil, dedicaţii pe volumele mele de publicistică, adunate sub titlul “Ciorne” sau pe cel de versuri “Bună seara, iubito”, volumul 2. Am reîntâlnit colegi de armată, ca Doru Schioru (Diaconescu), condeieri ca George Coandă sau gazetari ca Alina Mavrodin, o voce soră cu a Angelei Similea, abandonată parţial pentru pix. Am depănat amintiri despre spectacole de muzică şi poezie organizate cândva cu Ioan Marinescu, pişcat şi el niţel pe la tâmple de o discretă încărunţire, dar rămâne cum îl ştiu. O exegeză ad-hoc a operei mele a realizat, cu suprinzătoare înţelesuri, scăpate criticilor cu morgă, domnul Voicu, profesor şi condeier, suit din sală lângă un microfon care s-a tot mişcat. Au fost elevi de liceu, jurnalişti ai unei şcoli superioare de gazetari, militari, bărbaţi sau femei, în uniformă cu fireturi şi galoane. O lume pe care, mărturisesc, o piedusem şi n-o mai credeam recuperabilă. Pentru scriitorul care sunt. Vrei să faci un om bogat? – întreba crainica unui post de radio, în maşina care mă ducea spre Târgovişte. Dăi o carte! Pe naiba, am comentat eu, lângă un şofer cu mustaţă albă, atent la densitatea ceţii. Unuia care n-are slujbă, are acasă cinci copii minori şi o nevastă bolnavă îi dai mai degrabă cadou o pungă cu alimente. Cartea amân-o pentru mai încolo. Șoferul a zâmbit. Nu ştiu dacă pentru a-mi da dreptate sau ironizându-mă.

Cineva a vrut CD-urile mele şi pentru atmosfera muzicală realizată de nepotul meu, violonistul Alexandru Tomescu. Altcineva m-a întrebat de ce mă risipesc zilnic în gazetărie. Pentru că, am zis eu semeţindu-mă, şi Eminescu pe care-l cinstim azi şi Caragiale şi Arghezi nu s-au ruşinat să asude şi la acest strung. Până una alta, marii noştri înaintaşi scriitori au fost şi marii noştri ziarişti. Scriu, de ceva vreme, pe site-ul ampress.ro, aproape zilnic, o poezie. E un bandaj pentru o rană, medicament împotriva unui abandon. Comentariile primite încurajator de la cititorii mei, în asociere cu pilduitoarea întâlnire de la Târgovişte, îmi realimentază credinţa că poezia n-a murit aşa cum n-a murit în noi duioşia, romantismul, candoarea, nevoia de a respira cer. Mulţumesc cetăţii de scaun a atâtor voievozi unde am respirat neîngrădit de ziua genialului înaintaş.