Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un gen de laudă, dacă se instituţionalizează, funcţionează la fel de agresiv ca o cenzură. Dacă frumosul în artă e discutat de toată lumea într-un chip anume, pare de la sine înţeles că, în afara acelui chip anume, vine urâtul.
Cronicile, indiferent că-s muzicale, literare sau la expoziţiile de pictură, conţin nenumărate formulări repetitive. Îţi dai seama uşor dacă un comentator e leneş, când utilizează în număr mare de sintagme din fondul de banalităţi de larg consum sau e creativ şi izbuteşte exprimări surprinzătoare, de natură să-l trezească pe cititor din lâncezeală. În cronicile la expoziţiile de pictură fără virtuţi deosebite, dar şi fără scăderi mari, de dinainte de 1990, elogiul cel mai des întâlnit era acela privitor la luminozitatea şi căldura tonurilor. Autorii cronicilor, care nu îndrăzneau nici un superlativ mai de doamne ajută, se achitau de obligaţia colegială a osanalei scriind că tablourile erau pictate "în tonalităţi (sau tonuri) calde, luminoase". Fapt care însemna că tonurile reci şi umbroase, chiar dacă nu erau de condamnat, nu făceau un bine nici artei, nici publicului şi nici societăţii comuniste.
Un lucru care părea propriu doar creaţiei plastice trimitea în fapt la un festivism generalizat şi exclusivist. Când toată România avea numai trăiri şi idei "calde şi luminoase", artistul cu gânduri sumbre trebuia întors la cele luminoase. Să spunem că un pictor simţea un imbold pesimist să înfăţişeze pe pânză o ceremonie funerară. Logic era ca tonurile să fie din registrul situaţiei. Doar n-o să pictezi o înmormântare cu aceeaşi paletă de culori cu care ai zugrăvit pe pânză o nuntă! S-au pictat şi înainte de 1990 tablouri cu subiecte triste, pline de previziuni întunecate. Numai că ele nu ajungeau în expoziţii. Şi nu din cauza temelor, ci a tonalităţilor. Juriile nu riscau decât prin excepţii discuţii despre teme, dar respingeau cu ipocriziile de serviciu toate tablourile care puteau să deranjeze prin tematică autorităţile. Practicau cenzura coloritului, a pigmenţilor.
Un critic foarte influent în epocă nu sancţiona, să zicem, onirismul sau desfăşurararea macabră a unei compoziţii, ci "tonurile terne, lipsite de optimism, de viaţă". Doar jumătate din realitate trebuia să apară în tablouri, cea "pozitivă". Cealaltă jumătate, a tonalităţilor reci şi tulburătoare, care solicitau gândirea, îndoiala, cugetarea mizantropă, avea să mai aştepte. După 1990, ca şi cum s-ar fi rupt un fir conducător, n-am mai întâlnit în nici un comentariu critic, referitor la opera pictată, formula "tonuri calde, luminoase". Cuvintele se duc odată cu lumile pe care le-au slujit. Nu c-ar fi ceva rău să pictezi în culori calde, luminoase, dar n-am şti ce e ziua dacă n-ar exista noaptea.
