„Înainte de operaţii, îmi făceam cruce fără mănuşile chirurgicale”

Prin 1986, făcând articole despre Timişoara, prezentând mândreţea asta de Banat, am intervievat şi un mare chirurg, un teribil salvator de vieţi, o celebritate a regiunii, şi nu numai. Era o namilă de bărbat, cu privire aducătoare de speranţe, adulat de pacienţii întorşi de el de pe hotarul acela ceţos şi tainic dintre viaţă şi moarte. Greu mi-a dat mână liberă să-i scriu numele, dar doar cu ocazia discuţiei despre meseria superbă de medic, de chirurg. Mi-a istorisit că a fost chemat de activiştii partidului să-i facă o muştruluială că pusese în anticamera sălii de operaţie o icoană cu o candelă. I-a refuzat pe politrucii care-i ordonaseră să scoată icoana din spital. „Mulţi oameni cu boli grave, înainte de a fi urcaţi pe masa de operaţie, mă roagă să-i las să se roage în genunchi la Bunul Dumnezeu. Se rugau pentru izbânda cu boala, se rugau şi pentru ei, şi pentru noi, care ne războiam cu bolile. Cum să nu le permit, când chiar eu mă rugam la Cel De Sus înainte de a intra în fiecare operaţie? Mă spălam pe mâini şi asistentele erau imediat pregătite să-mi pună mănuşile sterile, mănuşile chirurgicale. Le întârziam 1-2 minute, îmi făceam cruce fără mănuşile chirurgicale puse pe mâini”. Un excelent făuritor de şcoală în chirurgie a fost marele profesor academician Setlacec, a fost magistrul unor viitori renumiţi chirurgi, modelaţi de el în arta chirurgicală la Spitalul Fundeni. Era ca şi zidit în spital, profesorul Setlacec dormea într-o cămăruţă, pe etajul clinicii de chirurgie pe care o conducea. Exigent, îi certa pe toţi care arătau o stângăcie, dar îi şi mângâia pe creştet când interveneau cu măiestrie. Extraordinarul profesor Setlacec a trebuit să fie şi el operat la rinichi. Era cu tâmplele albite, l-a operat un important profesor de rinichi tot de la Fundeni. A fost într-o stare de inconştienţă la două zile de la intervenţia reuşită. L-au vizitat nişte fosti rezidenţi, acum ei redutabili profesori. Nu i-a recunoscut în starea în care se afla. Când şi-a revenit, profesorul Setlacec i-a chemat în rezerva lui: „Am aflat că m-aţi vizitat, îmi cer iertare că nu v-am recunoscut. Vă mulţumeşte sufletul meu. Primul gând după ce mi-am revenit a fost ce păţea săracul profesor de rinichi care m-a operat dacă plecam în Ceruri!”.