Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Citesc rezultatele unui sondaj de opinie care arată - dacă e adevărat - că aproape o treime dintre români consideră că Ceauşescu a făcut mai mult bine decât rău. Încă 17% consideră că a făcut tot atât bine cât rău. Ca baricadist, această apreciere mă doare. În acelaşi timp am explicaţia pentru faptul că "cel dintâi" om politic al condamnării comunismului nu suflă nici o vorbă despre "primul comunist" al ţării, Nicolae Ceauşescu. Ce să înţelegem din acest paradox, ştiind că valoarea unei declaraţii politice stă în ceea ce oamenii înţeleg, iar nu în ceea ce ea propune? Condamnarea trecutului comunist în abstract înseamnă că nu ne propunem să-l înţelegem. Iar nevoia de a-l înţelege este evidentă din sondajul menţionat.
Prăbuşirea economiei româneşti şi a nivelului de trai al românilor începută în anii '70 şi dramatică în anii '80 este clar documentată astăzi. Să menţionăm spre exemplu construcţiile de tip faraonic precum Casa Poporului, canalul Dunăre - Marea Neagră şi, îndeosebi, canalul Bucureşti - Dunăre, centrala pe şisturi bituminoase de la Anina şi multe altele. Despre canalul Dunăre - Marea Neagră, pe care nu circula aproape nimic, circula în schimb o glumă: "-Nu se vede nici o navă. - Ce zi e azi? - Joi. - A, păi joia circulă numai submarine".
Cele 6 miliarde de dolari cât a costat în realitate Casa Poporului plus miliardele pentru cele două canale sau centrala de la Anina (centrala n-a funcţionat autonom nici o oră!!!!) sunt bani "comunişti", pentru care însă milioane de români au muncit din greu şi în zadar. Cred că nuvela lui Titus Popovici "Cutia de ghete" condamnă regimul Ceauşescu mai clar decât orice declaraţie politică.
Ea povesteşte despre un tată care este anunţat de maternitate că copilul său nou-născut a decedat. La spital tatăl află şi cauza: frigul din maternitate. Administraţia spitalului îl mai anunţă că nu îi poate elibera certificat de deces. Motivul: partidul nu admite creşterea mortalităţii infantile. Tatăl îşi primeşte copilul într-o cutie de ghete şi pleacă cu intenţia de a-l îngropa după datină. În tramvaie, cu cutia de ghete sub braţ, tatăl colindă Bucureştiul către cimitir. Firesc, pentru a-l îngropa pe copil, administraţia cimitirului îi cere certificatul de deces. Tatăl îşi încearcă norocul la mai multe cimitire.
În zadar. Într-un târziu, distrus şi disperat, îşi îngroapă copilul la marginea oraşului. Această poveste ar fi trebuit să fie începutul şi sfârşitul iluziei despre "viitorul luminos".
Şi totuşi, cum am văzut, mai sunt mulţi români care văd lucrurile altfel. Amintindu-şi de acele vremuri, desigur, ei fac comparaţia cu ziua de azi. Statutul lor social de astăzi pare sau chiar este mai rău decât cel de acum câteva decenii. Profesori sau ingineri, economişti sau cercetători, artişti sau scriitori, maiştri sau muncitori de înaltă calificare care beneficiau de respectul social şi aveau sentimentul demnităţii profesiei lor sunt abandonaţi astăzi pe treptele inferioare ale statului român deposedat de normalitate.
Spre exemplu, cu mâhnire în suflet văd cum criteriul meritului conta mai mult sub regimul comunist decât sub regimul democraţiei bântuite de circul demagogiei şi agresivităţii imbecile din politica de astăzi. Un timp, după instalarea la putere a lui Ceauşescu, românii apreciau sincer ambiţia sa comunistă. În felul ei, această ambiţie era corectă, însă metoda folosită s-a dovedit nu doar absolut greşită, ci şi criminală.
De ce, în ciuda libertăţii adevărate pe care ne-am cucerit-o atât de greu şi tragic, nu trăim viaţa normală pe care ne-o dorim? Atacul asupra democraţiei în România s-a prelungit mult prea mult. Este momentul unui contraatac. Scopul este eliminarea abuzurilor, a interesului pentru sine şi al nepăsării în rest (din politică) şi crearea, în fine, a unor paradigme de relansare a României pentru a da românilor standardul de civilizaţie modernă. Îmi vine în minte versul lui Octavian Goga: "Şi duce unda gânditoare/ Durerea unui neam/ Ce-aşteaptă, De mult/ O dreaptă sărbătoare".
