Incurabila prostie sprinţară. Azi, judeţul Argeş

Libertatea şi democraţia oferă paremiologiei mereu împrospătate oportunităţi şi semnificaţii spre studiu. Că „Mama proştilor e mereu gravidă” se ştie de când lumea, vânătoarea – un hobby neavând astăzi absolut nimic în comun cu „disciplina” şi cu sportul pe care pretinde a le întrupa prin practicile sale – confirmându-i tragicul adevăr.

Îndelungată vreme, medic internist fiind, aplicam semnătura ultimă, decretând un „apt” final, pe „fişele de sănătate” – un formular identic pentru aspiranţii la statutul de vânător, şofer sau, de pildă, la angajare, la statutul de vidanjor manual. Nu aveam – cum nu am nici astăzi – vreo îndoială că majoritatea celor declaraţi apţi pentru exercitarea vânătorii şi şoferiei ar fi satisfăcut cu prisosinţă cerinţele angajării pe posturi de vidanjori manuali. Să fiu bine înţeles: preţuiesc meseria asta extrem de necesară igienei şi îi apreciez pe profesioniştii săi dedicaţi, cu care oricând aş bea un rom, stând în picioare la masa de tinichea a vreunei cârciumi de cartier.

Nu la fel aş face însă şi cu majoritatea covârşitoare a indivizilor care, vizând titlul de vânător, îmi băgau sub nas amintitul formular: „Semnaţi aici!”. şi eu nu semnam... Din albul hârtiei – pe care se lăfăiau semnăturile colegilor specialişi din policlinică – mie, cel puţin, mereu îmi părea că strigă despre impostură semnătura şi parafa medicului psihiatru. Despre impostura sa, ca specia­list şi despre cea a celui declarat de el – din punct de vedere mintal – ca fiind potrivit pentru posesia unei arme de ucis sălbăticiuni. Nu semnam „ca primarul” şi, recunosc, mereu îmi depăşeam atribuţiunile: în afara examinării clinice a individului, „pe aparate şi sisteme”, atât cât îmi impuneau „internele”, mă strecuram pe tărâmul psihiatrului şi psihologului, scormonind în cugetul aspirantului. „De ce vreţi să deveniţi vânător?”, suna întrebarea mea, în vreme ce ascultam inima, plămânii, în vreme ce palpam burtoiul sau măsuram presiunea arterială a viitorului ucigaş.

Clinic, sănătoşi tun, cu foarte rare excepţii, indivizii îmi deconspirau zilnic minciuna clamată de consacratul Mens sana in corpore sano. Nu! Minţile sănătoase nu erau sălăşluite în trupuri sănătoase. Minţile acestor trupuri adăposteau minciuna, vanitatea, lăcomia, lipsa de măsură, şmechereala, pripa şi fala. Într-un cuvânt, prostia. Fireşte, nu inocenta prostie a tolomacului, cea care, definită fiind prin termenul de „oligofrenie”, îşi ierarhizează după caz gravităţile de la idiot până la „superioarele” stări de imbecil şi debil mintal, ci prostia sprinţară. Invariabil aflam că omul din faţa mea iubea natura, ieşirile în „mijlocul naturii”, plimbările „în aer liber”, că doar acolo este „el însuşi”... „cu pretenii la o duşcă, la o friptană, la o slănină prăjită”. În ruptul capului nu ar fi recunoscut vreunul că e fricos şi, deopotrivă, ahtiat să împuşte, să ucidă, să ducă în traistă carne şi „trofee”. Iar la întrebarea „Atunci, de ce vreţi puşcă?” nu obţineam decât o privire tâmpă şi o bâiguială mofluză de – ei, da!, de data asta: o bâiguială de idiot.

De prostia sprinţară mi-au reamintit „eroii” unei recente întâmplări vânătoreşti din Argeş, judeţ în care plutocraţii – practicanţi ai braconajului şi ai vânătorii „legale” – aparţin covârşitor aceleiaşi cospiritualităţi precare şi agresive, unitatea făcând-o nesimţirea, iar diferenţa, o simplă hârtie.

Banal, unei găşti de potentaţi „portocalii” (cu toţii membri ai PDL-ului atoatebiruitor: prefectul Gogu Davidescu, primarii din Ungheni, Oarja şi Bradu – ultimii trei rotofei ca nişte dovlecei – şi directorul Direcţiei Silvice, Ion Dobrinoiu) i s-a năzărit să ucidă urşi. Nu unul, ci oricâţi urmau să iasă în bătaia „ne­cruţătorilor lunetişti de elită din PDL” – cum scriu „jur­naliştii” –, vânătoarea făcându-se la goană, cu câini. După uciderea a două exemplare, euforia ne­sătuilor „portocalii” a fost întreruptă de un al treilea urs, stârnit spre vânători de copoii prost conduşi. Puştile au trosnit pripite şi ursul rănit s-a repezit spre vajnicii bărbaţi. Nici costumele „leopard”, ca la războiul din Golf, şi nici armele din mâini nu le-au ţinut acesto­ra însă loc de curaj şi sânge rece. Masculii de partid tu­lind-o ca iepurii, care încotro, în ciuda obezităţii. şi, pe când să fie ajunşi din urmă de aprigul animal însânge­rat, un vânător neamţ, plătitor în valută, a tras precis, scurtând chinul ursului şi groaza căcănarilor.

Din ziarul local, doritorii mai pot afla că „Puterea i-a venit de hac ursului etc.”, că prefectul Gogu Davidescu (cel fugărit de urs) este în judeţ „comparat cu Marlon Brando pentru succesul său la femei, asta datorită unui instrument genital de dimensiuni perfecte”, şi că acesta „după fiecare victorie erotică sau politică încinge câte un chef de pomină”. În aceste condiţii, eu am un singur şi uriaş regret: prezenţa neamţului la acea vânătoare.