Indispensabilul Emil Boc

Traian Băsescu pare să fi ajuns la vorba opoziţiei: Guvernul Boc trebuie să plece. Repede. Nu, nu pentru că ar fi incompetent şi corupt – cum cred cam 90% dintre români. Ci pentru că are o problemă de "ima­gine", deşi a făcut până acum atâtea lucruri minunate pentru Ţară.

Preşedintele fredonează dezinvolt vechiul şlagăr lansat de Adrian Videanu: suntem perfecţi, dar nu ştim să ne comunicăm destul de convin­gă­tor realizările... Preluat cu entuziasm de "vestalele" prezi­den­ţi­ale din PDL, acest refren sună din ce în ce mai fals. În interpretarea Elenei Udrea, s-a îmbogăţit cu accente ma­ne­liste: "Duşmanii mor de ciudă..."

În realitate, delimitarea de dezas­trul guvernării portocalii este mult mai dificilă decât calculase, la în­ce­put, Traian Băsescu. În primul rând pentru că nimeni nu îl suspectează pe Emil Boc că ar fi condus vreo clipă Executivul. Şi-a asumat atât de făţiş supunerea faţă de Cotroceni, încât acum nu are cum să convingă în rolul de ţap ispăşitor. Nici preşedintele nu poate întinde coarda, dezvăluind retroactiv "tensiuni" secrete în relaţia cu premierul pe care el însuşi l-a im­pus obsesiv. Nu fiindcă îl împiedică lo­gica sau conştiinţa. Ci pentru că ob­edientul Boc îi este încă extrem de necesar. Nu la guvern, ci în partid. Nu îi poate şifona prea tare imaginea dacă vrea să-l folosească pentru a anihila influenţa "greilor" din PDL, din ce în ce mai ostili Marelui Câr­maci. La Congresul din mai se va da o luptă pe viaţă şi pe moarte între ve­chea gardă democrat-liberală şi noii favoriţi ai lui Zeus. Miza este enormă.

Un tehnocrat "maleabil" nu ar fi greu de impus la şefia Executivului, atât timp cât majoritatea parlamentară rămâne neclintită. Un contracandidat cu şanse împotriva lui Vasile Blaga e mai greu de găsit în PDL. Iată de ce Emil Boc nu poate fi sacrificat până la capăt.

Sacrificată este, ca de obicei, consecvenţa. "Un om care nu are autoritatea preşedintelui de partid nu poate să guverneze în perioadă de recesiune", explica Traian Băsescu, la TVR, în ianuarie. O lună mai târziu, tot el ne spune că ar fi o idee foarte bună ca cele două funcţii să fie decuplate. Ba chiar că şi-ar dori un premi­er independent, deşi – până de cu­rând – înfiera o astfel de soluţie ca pe o dovadă de lipsă de responsabili­ta­te a partidelor care vor să-şi asume doar foloasele, nu şi ponoasele puterii.