x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Industria corecta din trei incercari

0
23 Oct 2004 - 00:00

Sa presupunem urmatorul caz imaginar: statul decide un import de urgenta de 1.000 de automobile Ferrari, la 300.000 de euro bucata. Masinile sunt subventionate in proportie de 99,9 la suta si vandute pe piata interna cu pretul unei Dacii. Costul pentru buget al operatiunii e de 300 de milioane de dolari. Iar treaba asta se repeta in fiecare an din ultimii 14.

Ei bine, vestea buna este ca noi chiar am cheltuit banii astia, ba chiar mai multi, incepand cu 1990. Vestea proasta e ca nu avem masinile. N-am importat Ferrari, ci am subventionat fabrici, utilitati, chestii. Astazi nu mai avem acele fabrici. Si nu mai avem ce face cu acele chestii. Sau mai sunt acolo, insa nu mai valoreaza nici un capac de roata. In schimb, fiecare cumparator care si-a luat Ferrari in 1990 poate sa-l vanda astazi, la orice ora, cu un pret care se apropie de 70 la suta din valoarea masinii noi. Afara de cazul in care chiar are o masina rara si de colectie - atunci o da chiar mai scump decat a luat-o.

Mai pe sleau spus, daca in 1990 administratia decidea un import de urgenta de masini de lux, astazi macar 1.000 dintre noi ar fi fost niste oameni bogati. Ea a preferat insa alta solutie: a intretinut cu aceiasi bani 100.000 sau un milion de oameni. Timp de 14 ani. Aparent umanitara, intentia asta a creat de fapt o noua meserie in Romania: aceea de asistat. De om dependent de proptele, incapabil sa mai lege in mintea lui retributia de munca si efortul de succes.

Dar nu despre oameni voiam sa va vorbesc, ci despre afaceri. Afacerile in care am bagat banii si care nu merg. Si cele pe care nu le-am bagat in seama ne tin in viata. Cam asta e concluzia dupa 14 ani de investitii ale statului in industrii scumpe si dragi, mai urate ca un Ferrari de la distanta de la care citesti bilantul contabil, insa mai dragute in cartile pe care le-au citit in tinerete cei care au luat decizia de a le tine in viata.

De fapt, ca sa fim cinstiti, statul n-a investit in productie, ci in locuri de munca. Nu in performanta, ci in inghesuiala de dimineata, de la usa fabricii. Nu in idei si produse care sa cucereasca piata, ci in mangaieri verbale si materiale care sa cucereasca personalul. Nu in sosele care sa ne duca pana la uzina, ci in uzina spre care nu mai duce nici un drum (sau cel putin asa s-au plans, incovoiati de spate, cei pe care am incercat sa-i transportam acolo in vizita).

O veste de acum doua zile a trecut nebagata in seama, desi poate ca merita un party si-un fursec: 10 la suta din produsul intern brut e asigurat de informatica si comunicatii. Iar in urmatorii ani cresterea acestui business ar putea ajunge la 16 la suta din PIB. O industrie care s-a bucurat de o singura incurajare consistenta (din cate imi aduc aminte, poate gresesc): aceea cu impozitul pe salarii, de acum doi ani. E o industrie pe care, in 1990, multi aveau probleme s-o considere ca atare, intrucat nu producea nimic pe care sa poti pune mana. De altfel, primele firme de informatica infiintate atunci au avut mari probleme cand au inceput sa-si exporte produsele, adica programele. Ce sa declare la vama? Nomenclatorul vamal nu prevedea nimic in materie de proprietate intelectuala, asa ca vamesii au taxat pana la urma dischetele. Adica obiectele. In scripte, ideile au mers la export gratis. Statul nu punea nici un pret pe ele.

IT&C-ul nu e singurul exemplu de succes neasistat de stat. Industria componentelor auto, cea textila (pornita, e drept, pe un schelet instalat in anii ’70 si ’80), cea alimentara sau a mobilei fac astazi export si business serios fara nici un fel de subventii, ba chiar in conditii de impozitare destul de neplacute. Fireste, toate sunt eclipsate de cel mai de succes produs al ultimilor ani, prevazut de altfel de Marx: omul. In versiunea de export numita generic "capsunarul". Ca sa fim cinstiti, el e singurul care profita de subventii. Ma refer la cele care au tinut in viata TAROM.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de