x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Inimi care şchioapătă

0
Autor: Ştefan Mitroi 11 Ian 2011 - 18:20

El avea ce nu avea nici unul dintre noi: o soră care nu era ca toţi oamenii. Nu era ca nimeni, de fapt. Ziceai că e făcută din ceară amestecată cu pământ. Cum eram însă obişnuiţi cu pământul, căci trăiam pe el şi el ne dădea tuturor de mâncare, nu ne speria culoarea din obrajii fetei. Eram obişnuiţi şi cu ceara, nu de la mersul la biserică, fiind copii, ni se întâmpla destul de rar asta, ci de la luna de pe cer. O vedeam seară de seară deasupra capetelor noastre. Uneori aproape că puteam s-o atingem cu mâna. Dar n-o atingeam de teamă să nu ne frigem la degete, fiindcă ceara din care era luna plămădită nu putea fi decât fierbinte, mai fierbinte ca lu­mâ­nările ce se străduiau s-o imite, însă lumina lor se termina repede, la fel de repede ca vieţile celor cărora le sfâ­râiau la căpătâi.

Culoarea sorei lui Stan Bârzoc, îl che­ma Stancu Ţurlea, dar noi îl stri­gam după poreclă, nu venea nici de la lună, nici de la pământ, ci de la faptul c-avea inima în dreapta. Îl invidiam pentru un asemenea noroc. Pe el, nu pe ea, căci sora lui Stan nu părea să aibă prea mult de profitat de pe ur­ma unui astfel de noroc. Respira mai greu decât ceilalţi şi era foarte sub­ţirică, de asta nici nu prea se în­de­părta de casă, putea s-o ia vântul ori­când şi ai ei să nu mai izbutească s-o gă­sească. Chiar înainte să sfârşim şcoa­la primară, Stan a rămas singur la părinţi. El, în loc să se bucure, plân­gea ca prostul. Şi-am plâns şi noi ală­turi de el. A plâns şi luna un pic, de­oa­rece nu mai era nimeni care să-i se­mene într-atâta pe pământ. Poate c-a lăcrimat şi pământul, deşi nu prea avea motive, pentru că sora lui Stan se dusese la el.

Pe urmă, Stan Bârzoc a crescut, ca noi toţi, mare. Şi mai pe urmă, părinţii lui Stan au plecat să-şi caute fata, dar au trecut anii şi ei nu s-au mai întors acasă. Stan se mutase între timp la Alexandria, oraşul cel mai apropiat de satul nostru. Într-o zi s-a pomenit că e luat pe sus de suflul libertăţii proas­­păt sosite şi dus înapoi în sat. La în­­ceput s-a descurcat, bizuindu-se pe ajutorul de şomaj şi pe tinereţe. Nu­mai că bietul Bârzoc n-a ştiut să fie atent, i-au fugit amândouă printre de­­gete. N-a rămas, ce-i drept, cu mâi­ni­­le goale. Au venit imediat sărăcia şi boa­la. Mai întâi, nu l-a mai ascultat pi­ciorul stâng. Doctorii i-au spus că i se macină oasele şoldului şi că i-ar tre­­bui o proteză. Cum unei proteze nu-i stă, nu-i poate sta bine singură, Stan a descoperit anul următor că nu-l mai ascultă nici dreptul. A trecut ce­va vreme de atunci şi el tot aşteaptă să primească, dacă nu pe amândouă, mă­car una dintre proteze. Un doctor din Alexandria, pe care îl cheamă Po­rumb – ehei, dac-ar şti dumnealui că Stan a copilărit la umbra numelui său! –, îi tot zice să aibă răbdare. Stan are, picioarele lui nu prea. Abia se mai poate sprijini pe ele. Cu toate aces­tea, el încearcă să se ţină drept în faţa vieţii. Şi chiar în faţa statului care-l minte, îl minte mereu c-o să-l ajute să meargă din nou.

Îl cheamă Stancu Ţurlea. Eu îi zic mai departe Stan Bârzoc. A fost co­le­gul meu de clasă. A avut, când era co­­pil, o soră cum puţini de pe lu­mea aceasta au avut. Bine ar fi ca statul ro­­mân să aibă, măcar ca sora sa, o ini­mă. Dar n-are deloc, dacă ar avea, şi-ar aduce aminte că e obligat de căr­ţulia aia numită Constituţie să nu-i abandoneze niciodată pe cei ajunşi la capătul puterilor. Stan Bârzoc este un astfel de om. Auzi tu, statule, ca să nu-mi mai fie ruşine atunci când îi întind lui Stan câte o bancnotă, întinde-i tu mâi­nile tale de mii de ori mai puternice. Poate că doctorul Porumb din Alexandria nu e totuşi lipsit de inimă. Stancu Ţurlea din judeţul Teleorman, co­muna Vi­tă­neşti, satul Siliştea, îi mai are doar pe el şi statul pe lumea aceasta. Mai are şi nişte lacrimi. Nu pentru a-şi plân­ge, cum s-ar putea crede, dispe­rarea, ci absenţa de culoarea pă­mân­tului amestecat cu ceară a celei care îi putea fi acum cârjă, aşa cum i-a fost el ei în copilărie.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de