x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Întâi iartă şi apoi cere prin rugăciune ce vrei

0
Autor: Maria Timuc 20 Ian 2011 - 20:52

„Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea. Şi, când în pi­cioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu va ierta greşelile voastre”, citim în Evenghelia după Marcu din Noul Testament, Pilda „Pu­terea credinţei”!

M-am întrebat de ce rugăciunea cu întreaga credinţă apare aici lângă iertare. Să fie o legătură între puterea rugăciunii şi iertare? Să fie iertarea ca o treaptă, pe care avem musai să călcăm pentru a intra în starea de rugăciune descrisă de Marcu? Să fie iertarea ca o condiţie, ca un prag, peste care avem a trece cu inima şi cu mintea pentru ca rugăciunea să ni se împli­nească? Să fie lipsa iertării faţă de ceva sau de cineva un buştean uriaş în calea puterii credinţei noastre şi a puterii rugăciunii? Aş zice că dacă lucrurile n-ar sta astfel, alăturarea din pilda de mai înainte n-ar avea nici un sens.

„Când te rogi, să crezi că ai şi primit şi vei pri­mi lucrul cerut.” Dar să ceri, să crezi, să simţi ca şi cum ceea ce ai cerut este deja împlinit, şi când te rogi să ierţi. Iertarea este, poate, o etapă care ne scapă de obicei în practica rugăciunii pentru împlinirea unei dorinţe sau nevoi. Iertarea ar putea fi chiar prima etapă a rugăciunii, dacă observăm că Marcu precizează; „Când stai în picioare să ierţi!”. Poate că este un fel de a spune „să ierţi mai întâi”. Înainte de a sta în genunchi, în faţa lui Dumnezeu pentru ru­gă­ciune, stai în faţa oamenilor „în picioare” şi iartă-i. Aşadar, se poate ca rugăcinile neîmplinite, cele ce par a rămâne neauzite şi cele ce nu pri­mesc un răspuns să se împiedice tocmai în această scăpare a noastră în rugăciune? Se poate ca, înainte de a cere, să fim condiţionaţi de iertare?

Se poate ca lipsa de iertare faţă de ceva sau de cineva să rămână ca un obstacol în in­conştientul nostru şi încă unul care poate stin­ge comuniunea noastră cu Dumnezeu în ru­găciune? Iisus ne avertizează adesea cu privire la ne­voia stringentă de a ierta şi chiar rugăciunea „Tatăl Nostru” conţine expresia „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm gre­şiţilor noştri”. A ierta nu apare ca o atitudine op­ţională în Biblie, ci ca o condiţie. Fără iertare păs­trăm în noi impedimente emoţionale, re­sen­ti­mente, virgule mentale şi tot felul de alte obs­tacole, care ne fac impuri şi probabil ne afec­tează deopotrivă comuniunea cu Dumne­zeu, ca şi pe aceea cu lumea. Împăcarea noastră cu lumea presupune purificarea, curăţarea su­fletească şi mentală a resentimentelor şi a stă­rilor negative interioare, ceea ce ar putea fa­ce ca „cererea noastră în rugăciune” să fie au­zită şi împlinită.

Omul fără resentimente devine mai curat şi mai capabil să se aşeze în genunchi pentru a-i cere lui Dumnezeu ceea ce ce are nevoie. Omul care iartă oamenii este iertat de Dumnezeu, şi acesta-i poate marele premiu, marea miză a iertării. Să-l ierţi pe altul pentru ca şi Dumnezeu să te ierte pe tine, iar acest act divin de iertare ar putea avea consecinţe profunde în planul realităţii materiale. Căci Iisus ne spune că „omul poate muta şi munţii din loc prin credinţă”, dar poate că iertarea condiţionează însăşi puterea credinţei. Poate că omul curat în el însuşi este omul eliberat de ură şi de toate suferinţele acumulate în relaţiile cu alţi oameni, cu situaţiile neprielnice sau cu problemele.

Tocmai această curăţenie lăuntrică apropie omul de Dumnezeu, aşa încât ceea ce cere prin rugăciune să se întâmple. Dacă lucrurile pot fi interpretate astfel, atunci iertarea ar putea fi primul act, primul pas al nostru în rugăciune. Nu să ne cerem iertare pentru păcatele noastre, ci să le iertăm pe ale celor care ne-au greşit nouă; iată o altă subtilitate. Nu să zicem; „Doamne, iartă-mi greşelile”, căci numai iertându-i pe alţii vom fi iertaţi prin efectul automat al legii divine. Iertându-i pe alţii înainte de a cere ceva prin rugăciune se poate să facă rugăciunea mai puternică, iar aceasta să aibă consecinţe... divine în experienţa vieţii noastre, căci ceea ce vom cere ni se va da, atâta vreme cât energia lipsei de iertare nu mai este un stăvilar în calea legăturii noastre cu Dumnezeu.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de