x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Intălnirea de peste ani

0
Autor: Marian Nazat 22 Iun 2007 - 00:00
Intălnirea de peste ani



Am părăsit arestul cu degetele de la picioare cotropite de răni urăte, din care se scurgeau şiroaie de puroi. L-am urăt atunci pe "apevistul" care mă condamnase la recluziune, dar mai apoi, maturizăndu-mă, l-am inţeles şi asta m-a făcut să-l iert. Greşisem nesocotind regulamentele militare şi trebuia să plătesc. Colonelul Niculicea aplicase legea şi nimic altceva. De unde să ştie că regulile arestului se bazau pe bătaie şi injurătură? Lecţia primită in acea toamnă chilugă mi-a prins bine, mi-a infăţişat un alt chip al lumii, hidos şi primitiv.

O lansare de carte inseamnă, inainte de orice, emoţie. Nesuferită şi nestăpănită. Un strop de glorie, pricăjită şi cam ostenită, şi-n rest iluzii. A, şi invidii nenumărate. Intre atăţia cunoscuţi sau necunoscuţi veniţi să-ţi rotunjească clipa de nemurire, laudele ce te măngăie sună straniu. In loc să te afunzi in culcuşul lor pufos, senzaţia unei stănjenitoare goliciuni te inăbuşă agasant. Prea multe cuvinte frumoase rostite cu tine alături şi cum naiba să nu te ruşinezi? Indeosebi cănd eşti şi introvertit. Te incomodează propria-ţi persoană, ai vrea s-o abandonezi undeva departe, s-o uiţi o vreme şi să trăieşti in pielea altuia. Fără prejudecăţile şi poverile de care te-ai săturat iremediabil. Şi de aceea, parcă, suporţi mai uşor reproşurile, jignirile. Ele te mobilizează, te pun in "mişcare" şi te obligă la ripostă. Ţăşneşti dinlăuntrul tău, deferecat de tăceri, şi loveşti, preiei iniţiativa! In sosul lipicios de fraze glazurate incepi să patinezi. Mergi in gol şi te căzneşti inutil să scapi de ridicolul situaţiei. Iar strădania evadării amplifică starea aceasta de disconfort măzgos. Numeri in gănd minutele rămase şi te rogi să se termine odată. Există un supliciu al laudei şi nu vorbesc aiurea!


"Mă recunoaşteţi?", m-a intrebat oarecum incurcat un septuagenar ivit din mulţimea strănsă la stand. L-am privit nostalgic şi i-am răspuns emoţionat de-a dreptul: "Domnul colonel Dumitru Niculicea, cum să nu vă recunosc?". In 1980 era şef de stat major la şcoala militară de muzică din Bucureşti, a doua funcţie ca importanţă din unitate. Acolo m-a zvărlit soarta militară vreun an şi jumătate să-mi rostuiesc, chipurile, bărbăţia. Spre sfărşitul cătăniei s-a intămplat ceva ce-mi zvăcneşte mereu in memorie. Eram caporal de schimb şi fostul meu coleg de bancă din liceu trecea prin Capitală. M-a sunat să mă anunţe că zăboveşte o oră-două şi, dornic să-l revăd, i-am zis să mă caute. Mi-am aruncat in grabă uniforma kaki şi, in haine civile, ne-am oprit in prima cofetărie de pe bulevardul Armata Poporului. Am tăifăsuit in voie, fericiţi să depănăm poveştile adolescenţei ce se indepărta zgomotos in pas de defilare. La intoarcere, santinela de la postul pe unde sărisem gardul m-a avertizat inspăimăntat: "Ofiţerul de servici a aflat şi e tărăboi mare!" Reechipat in ţinuta militară imprumutată la repezeală, am păşit vinovat in biroul ofiţerului Dumitru Niculicea. Un militar chipeş şi exigent, neinduplecat şi ferm, educat in cultul disciplinei cazone. Intotdeauna la "dungă" şi apretat, nu l-am zărit vreodată zămbind. I-am explicat, cu vocea tremurăndă, motivul incălcării consemnului şi l-am implorat să mă ierte. Nu l-am convins şi sentinţa a sunat aproape catastrofic: zece zile in arestul Comenduirii Garnizoanei Bucureşti, situată pe parcela innobilată acum de restaurantul prezidenţial Golden Blitz. Cu ţeasta rasă, deposedat pănă şi de centură şi de şireturile de la bocanci, am indurat o detenţie bicisnică. Zece zile de umilinţe inimaginabile, cu pedepse batjocoritoare şi agresiuni corporale pe - măsură. Locţiitorul arestului, un ţigan din Iaşi, părea inventat tocmai pentru injosirea colegilor săi de leat. Brutal şi analfabet, cinic şi sălbatic, homunculul tuciuriu a schilodit in anii aceia demenţi destui soldaţi incarceraţi in "ocna" de la "Răzoare". Regimul era inuman şi numai amănuntul că pe timpul "carcerei" nu aveai voie să te descalţi şi să te dezbraci (inclusiv noaptea!) este lămuritor. Patul era de fapt o bucată de lemn ("ţambal", in argoul cazon), de vreo doisprezece metri pătraţi, in care incăpeam doar inghesuiţi. La culcare ni se dădea o pătură, iar noi o foloseam fie ca cearşaf, fie ca pernă, fie ca invelitoare. Cum in perioada respectivă numărul "deţinuţilor" depăşea capacitatea de cazare a locaţiei, dormeam pe "cant" şi răsucirea unuia atrăgea inevitabil răsucirea celorlalţi. Am părăsit arestul cu degetele de la picioare cotropite de răni urăte, din care se scurgeau şiroaie de puroi. L-am urăt atunci pe "apevistul" care mă condamnase la recluziune, dar mai apoi, maturizăndu-mă, l-am inţeles şi asta m-a făcut să-l iert. Greşisem nesocotind regulamentele militare şi trebuia să plătesc. Colonelul Niculicea aplicase legea şi nimic altceva. De unde să ştie că regulile arestului se bazau pe bătaie şi injurătură? Lecţia primită in acea toamnă chilugă mi-a prins bine, mi-a infăţişat un alt chip al lumii, hidos şi primitiv. Nu m-a inrăit şi nici nu mi-a alterat sensibilitatea originară.

Colonelul Dumitru Niculicea, demult in rezervă, a imbătrănit, insă şi-a păstrat aceeaşi incruntare şi o anume distincţie. Are o solemnitate aparte in felul de a umbla, de a-şi purta trupul, care ii trădează formaţia ostăşească. Ii străng recunoscător măna, fără să-i port pică, şi-mi infrănez anevoie emoţia. O emoţie şi-aşa greu respirabilă la lansarea cărţii din urmă.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de