Întâmplare fără sfârşit

Un prieten din New York m-a luat cu el, într-o duminică dimineaţa, la biserica din Manhattan, pe care o frecventa de mai multă vreme, dându-mi de înţeles că invitaţia echivala cu o iniţiere. Cum îndeobşte slujba de duminică din catedralele catolice e complectată cu un concert de calitate, m-am gândit că iniţierea ar fi urmat să fie chiar protocolul muzical religios, mult diferit de cel creştin.

Pe drum, amicul mi-a vorbit despre solitudine şi despre cât de greu e să găseşti într-o metropolă ca New Yorkul o femeie de treabă. Nu pentru o legătură pasageră, fiindcă întâlniri care nu duc nicăieri poţi să ai zilnic, ci pentru mai mulţi ani, poate pentru toată viaţa. Mi-a sugerat, fără să fie foarte desluşit, că în biserica la care ne duceam se puneau la cale, într-un mod onest şi civilizat, contacte între oameni loviţi de soartă, bărbaţi singuri şi femei  cu căsătorii ratate, oameni care tocmai din acest motiv au o sensibilitate marcată şi dau dovadă de mai multă înţelegere într-o relaţie nouă.

Deoarece a fost concis şi oarecum închis în sine, când mi-a vorbit despre toate acestea, n-am insistat. Şi nici după ce am revenit de la ceremonie nu l-am obosit cu întrebările. Mi-au rămas de atunci în memorie chipuri, priviri, siluete, însă cum se desfăşurau preliminariile la o relaţie posibilă nu mi-a fost prea clar.

Nu e singura întâmplare cu un debut promiţător care a rămas nu numai fără sfârşit, dar şi fără cuprins. Mă întreb însă din când în când ce a putut să însemne şi îi închipui un cuprins. Încerc să-mi ima­ginez cum se realizau în biserică înţele­ge­ri­le între viitorii parteneri, ce rol juca preotul, până unde putea să meargă un apropo afectuos, într-un lăcaş conceput pentru pioşenie, şi cum se rezolva situa­ţia dacă un enoriaş devenea exagerat în vizaviul acela duminical cu o enoriaşă.

Îmi mai amintesc că amicul, deşi nu-l iscodeam, se trezea vorbind uneori despre partea laică a dimineţilor lui de la biserică, lăsând de fiecare dată relatarea neterminată. E şi acesta un dar de povestitor, să amorsezi un subiect şi să-l inciţi pe cel care ascultă, confuz şi totuşi interesat, să-i ghicească şi conti­nuarea şi sfârşitul. Poveştile de dragoste care încep într-o biserică sunt la fel de provocatoare ca acelea debutând în cimitire, cu un văduv şi o văduvă, care îşi adresează politeţuri de consolare şi într-o bună zi beau o cafea împreună şi-şi istorisesc vieţile, în ideea de a le lua de la capăt.

Ce pot să spun e că, de fiecare dată când mă gândesc la dimineaţa aceea cu singurateci şi femei fără noroc în familie, prietenul meu din New York lipseşte din poveste. Alţii sunt cei care o populează, bărbaţi şi femei de acasă, din ţară. Mi se pare mai plauzibilă, datorită firii lor şi a faptului că le cunosc mai bine singurătatea, o astfel de soluţie laic-religioasă. Doar că nu-i văd privindu-se discret peste umăr şi întârziind uneori cu privirea unul spre celălalt într-o biserică întunecoasă de-a noastră, ci într-o catedrală, în vreme ce un cor şi o orchestră de cameră cântă Mozart.