x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Întotdeauna părinţii ne iubesc!

0
Autor: Maria Timuc 17 Mar 2011 - 20:25

Mulţi dintre noi ne-am simţit copii nefericiţi. Dacă părinţii noştri s-au despărţit, ne-am despărţit şi noi de unul dintre părinţi şi din pricina asta am crezut că „tatăl” sau „mama” care a plecat de lângă noi nu ne-a iubit. „Dacă m-ar fi iubit, nu m-ar fi pără­sit”; asta-i logica umană, raţionamentul inconştient al copilului. Percepţia „tata sau mama nu m-a iubit” devine experienţă înregistrată în inconştient, amintirea absenţei iubirii şi convingerea că iubirea nu este prezentă. Adultul de mai târziu este ghidat către persoane şi evenimente de viaţă, este atras către acele relaţii care îi vor confirma că iubirea nu există. Tiparul din copilărie, amintirea inconştientă în cele mai multe cazuri sau o putem numi experienţa traumatizantă atrage mai târziu experienţe similare, care vor retrezi continuu gândurile, emoţiile şi sentimentele specifice acestei percepţii iniţiale. Dacă persoana îşi modifică tiparul, adică îşi spune că părinţii săi au avut motive personale pentru despărţire, poate că le-a fost imposibil să mai comunice şi, poate, despărţirea a fost soluţia pentru ca ei să se simtă mai fericiţi, energia experienţei traumatizante din trecut se şterge, iar persoana în cauză poate simţi din nou că iubirea există.

Unii dintre noi am fost bătuţi de părinţi şi am rămas cu ideea că, dacă mama sau tatăl ne-a bătut, înseamnă că nu ne-a iubit. Noi putem modifica şi acest tipar nefericit, care ne poate duce spre experienţe tot mai grele de viaţă, căutând în mod premeditat motivaţiile unui părinte care şi-a bătut copilul. În zilele noastre, părinţii ştiu că educaţia prin bătaie nu-i chiar ruptă din rai, dar înainte percepţia era asta: „Bătaia-i ruptă din rai” sau „unde dă mama creşte”! Era o percepţie globală despre ce înseamnă educaţie, iar undeva, în profunzime, suferinţele îndurate de părinţii care au fost şi ei educaţi prin bătaie se manifestau. Dacă înţelegem că părinţii au avut ca motivaţie „iubirea” chiar şi atunci când ne-au bătut, au fost mai drastici cu noi sau ne-au inhibat anumite impulsuri ale copilăriei, dacă reuşim să le găsim părinţilor noştri scuze în care să credem cu adevărat, dacă izbutim să înţelegem că, oricum s-ar fi manifes­tat ei, a fost dintr-un motiv nobil, tiparul „iubirea nu există” se şterge din percepţia noastră. Prin ştergerea unui tipar născut în copilărie, noi eliberăm trauma, eliberăm energia negativă (supărarea pe părinţi, frustrarea, suferinţa, în unele cazuri ura) şi atragem în viaţa noastră relaţii în care ne vom simţi iubiţi, oameni care ne ajută mai mult, parteneri iubitori şi evenimente de viaţă pline de oportunităţi, care ne vor arăta că iubirea există.

Cele mai multe suferinţi ale fiinţei umane au rădăcini în percepţia că iubirea nu este. Rădăcinile incapa­cităţii noastre de a gândi pozitiv se ascund în această percepţie uitată, reprimată, dar care ni se arată prin evenimentele vieţii, prin relaţiile în care ne simţim chinuiţi, nefericiţi, atacaţi şi jefuiţi de fericire. La un nivel profund al fiinţei noi ştim că iubirea este continuu prezentă, dar mintea nu vrea să ştie asta. Pentru ca mintea noastră să vrea să ştie şi pentru ca noi să simţim iubirea, trebuie să căutăm scuze pentru orice situaţie de viaţă în care am simţit sau trăit sentimentul că oamenii sunt răi şi nu ne iubesc. Să ne amintim că oamenii toţi fac în fiecare moment ceea ce pot, potrivit educaţiei lor de moment şi, în special, că ei sunt condiţionaţi întotdeauna de experienţele propriei copilării şi a propriei vieţi. De aceea, când reacţionează într-un anumit fel în relaţia cu noi, ei spun ceva despre experienţele lor din trecut şi, în ultimă instanţă, dacă reacţia este negativă, ei spun că „iubirea nu există în percepţia lor” (iar asta nu are de-a face cu noi, deşi interpretarea noastră eronată ne poate crea aceeaşi percepţie)! Trăirile inconştiente ne ghidează adesea alegerile, comportamentele şi atitudinile, iar dacă părinţii noştri nu ne-au îmbrăţişat şi nu ne-au oferit ceea ce vedem că oferă alţii a fost doar pentru că ei n-au fost îm­bră­ţişaţi şi pentru că nu li s-au ofe­rit lucrurile care i-ar fi convins că iubirea există. Dacă reuşim să justificăm într-un mod credibil şi raţional pentru noi ceea ce credem că alţii ne-au făcut rău, deblocăm percepţia ine-xistenţei iubirii în noi înşine, iar asta ne face mai fericiţi, mai blânzi, mai capabili să înţelegem şi să acceptăm fiinţa umană aşa cum este ea. Toţi părinţii normali îşi iubesc copiii, dar fiecare exprimă iubirea aşa cum a perceput-o el însuşi. De aceea, iubirea există întotdeauna şi, pentru ca noi să simţim asta, avem nevoie să iertăm, să înţelegem şi să acceptăm că toţi oamenii iubesc şi au nevoie să se simtă iubiţi.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de