x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Întrebare şi răspuns

0
Autor: Tudor Octavian 17 Ian 2011 - 19:05

Dintre cei care în tinereţe m-au complexat cu talentul şi cu aplombul lor profesional s-au realizat doar câţiva. Şi nici aceştia ca mari artişti. Ca mari scriitori, pictori sau sculptori. Nu mă întreb deloc ce s-a întâmplat cu mine. În ce mă priveşte, ştiu când am ratat drumul principal: când am abandonat studiul limbii engleze. Un lucru în aparenţă lipsit de consecinţe, pentru un autor de limbă română, mi-a condiţionat însă la modul păgubos toate deciziile majore. M-a învins limba engleză!

Când ştii ce ţi-e scris într-o direcţie, ştiutul îţi taie din avânturi în celelalte. Am ştiut, de exemplu, că în câteva profesiuni care mă fascinau nu voi ajunge niciodată. Deşi n-aveam nici un motiv să sufăr din cauza asta, am trăit cu un sentiment profund de frustrare. O imposibilitate îmi spunea că mai sunt şi alte imposibilităţi, de care n-aveam cunoştinţă încă. Unele cu adevărat importante şi de natură să mă ţină pe loc în tot ce-aş fi întreprins.

Când a fost posibil, m-am urcat în avion şi m-am tot dus, încercând să recuperez prin călătorii ce n-am reuşit în biblioteci. Am mai reparat ceva, la motivaţii, dar tot o cârpeală se chema. Cu limba engleză însă, cu lipsa mea de har pentru pronunţie, am luat-o de câteva ori de la început doar ca să mă conving că nu mai e nimic de făcut. Era ca şi cum măsuram un metru cincizeci înălţime şi mi-era dat să am de a face doar cu lungani. Prea bine nu-mi dau seama unde m-ar fi dus o engleză fluentă, însă conştiinţa unei infirmităţi a intelectului mi-a dat o înţelegere nouă a cauzelor mici. Cei mai mulţi din marii talentaţi de ieri nu au ajuns scriitorii, pictorii sau sculptorii care promiteau să ajungă, datorită unor pricini mici, la prima vedere. Dar care întocmai, unor bubiţe ivite unde nu te aştepţi, duc la suferinţe fatale.

E posibil ca foarte confortabilul meu mic talent pentru povestirile scurte şi din ce în ce mai scurte să mă fi condus la această teorie a cauzelor mici, cu efecte radicale în biografii. Mie, tot ce mi s-a întâmplat de bine în viaţă a fost de unde, de la cine şi când mă aşteptam mai puţin. Pun totul pe seama norocului. Înseamnă că multora le-a lipsit probabil norocul. Sau nu au realizat niciodată că le ieşea în cale norocul.

Chiar şi faptul că faci diferenţa dintre şansă şi nimic cere talent. Revin şi spun: celor mai mulţi din camarazii de generaţie, care mă timorau prin darurile lor spirituale la 30 de ani, le-a lipsit curajul de a merge de partea norocului. E ca şi cum ar fi avut de ales între dreapta şi stânga şi un fix negativ al minţii i-a tras mereu spre stânga, unde au dat numai de fundături.

M-am gândit adesea la câţiva dintre rataţii de prestigiu ai generaţiei mele dintr-un motiv pe cât de banal, pe atât de şocant: când ne întâlnim, toţi se miră că lucrez zilnic, că scriu zilnic. Parcă s-ar fi vorbit să-mi pună aceeaşi întrebare: Cum, tu chiar scrii în fiecare zi? Norocul meu a fost că-mi place să muncesc tot timpul, că am o conştiinţă de tâmplar sau de mecanic, care mă duce zilnic la maşina de scris fără să mă întreb de ce. M-am întrebat uneori dacă a meritat, însă una e să-ţi pui întrebări răvăşitoare muncind şi alta e să-ţi pui aceleaşi întrebări tânjind, abandonând, amânând şi neducând nimic până la capăt.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de