Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Nu construiţi mai înalt decât pomii!". Asta a spus-o Constantin Noica referindu-se în mod concret la clădiri. Ai putea avea impresia că afirmaţia cu pricina este idealul unui visător, versul de început al unei poezii sau inspiraţia provocată de un peisaj montan.
Nicidecum! Este un imperativ extrem de profund, care ţine de mecanica firescului. Pomii răsar din pământ şi sunt încărcaţi de roade cu asupra de măsură câteodată. Şi, totuşi, nu cad. Uneori sunt foarte înalţi. Niciodată însă mai sus către cer decât un zgârie-nori. Când totuşi cade câte un pom din pricina bătrâneţii sau a vreunei furtuni date de Dumnezeu, nu provoacă mari pagube. Şi mai ales nu striveşte decât foarte puţine fructe din cele care locuiesc în el.
Aidoma, oamenii, în virtutea acestei mecanici a firescului, ar trebui să-şi păstreze dimensiunea ascensiunii în limitele naturale. Visul, speranţa, aici da!, într-adevăr nu există plafon. Dar Constantin Noica a spus "nu CONSTRUIŢI".
Nu îţi poţi clădi o carieră extrem de înaltă pe diplome prefabricate. Pentru că se va nărui la prima mişcare dictată de legile mecanicii şi sub ruinele ei vor fi îngropate multe speranţe. Mai mult decât atât. Multe existenţe ale firescului.
Spiru Haret. A fost cel mai mare reformator al sistemului de învăţământ din România. Profesor universitar de ştiinţe exacte, matematică, fizică, şi care avea cursuri legate de "mecanică". Adică - la limită, în esenţă - de forţa asta care leagă orice corp de pe Terra de pamânt. "Spiru Haret" este şi numele unei universităţi particulare, aflată în mijlocul unui imens scandal în zilele astea. Este vorba despre diplomele de studii superioare pe care le-a eliberat. Nu ştiu, nu am menirea şi nici competenţa pentru a mă pronunţa în privinţa calităţii intelectuale a produselor certificate de Universitatea "Spiru Haret".
Am pierdut contactul cu sistemul de învăţământ de foarte mulţi ani. Îmi aduc aminte însă de ceva. Că anii de şcoală, în special cei care vin după obţinerea diplomei de bacalaureat şi mai ales cei din domeniul umanist, sunt o vânzătoare de iluzii. La cursuri te îndrăgosteşti şi trăieşti drame cu aceeaşi intensitate incomensurabilă cu care te visezi a deveni o somitate a lumii în care vei trăi după absolvirea facultăţii. Chiuleşti, copiezi, jeleşti pe lângă profesori, "faci cinste" colegilor mai disciplinaţi decât tine, totul în speranta firească şi în virtutea unor instincte profund umane de a atinge o anumită înălţime existenţială. E ca şi cum te-ai ridica pe vârfuri pentru a culege mărul pe care ţi-l doreşti.
Sau poate că nu. Poate că acum, pentru a obţine fructul râvnit, nu mai este nevoie să te ridici pe vârfuri, poate că acum este suficient să dai un "enter" de pe tastatura computerului din dormitor. Poate că acum nu mai este nevoie să îţi ascunzi emoţiile, pentru că nu te mai vede nimeni. Poate că acum nu mai este nevoie să copiezi, pentru că ai la dispoziţie orice informaţie imediat pe internet. Nu mai ai nevoie de colegi cu care să faci schimbul la cursuri. Prietenul cel mai bun şi mai fidel îţi este monitorul calculatorului.
De fapt, nu, nu s-a schimbat nimic în sistemul de învăţământ. A rămas tot un vânzător de iluzii, de data asta cu sexul schimbat. Nu mai este femeia aia care te face să visezi, acum ai de-a face cu un bărbat care vrea să-ţi ia banii. "Mare atenţie la neatenţie!"
Ce face Spiru Haret de la distanţă? Peste mai bine de o sută de ani de când bătea şcolile la pas şi îi învăţa pe studenţi cum poate fi compensată atracţia gravitaţională, acum, "Spiru Haret" vinde iluzii la cursul de schimb euro-leu prin intermediul literelor pe care ţi le pune la dispoziţie, tot contra cost, tastatura calculatorului. Spiru Haret a devenit om de afaceri. Iluziile nu mai sunt gratuite. Relaţiile interumane nu mai sunt necesare. Ca să participi la spectacolul ratării merită să plăteşti din greu.
Pe monitoarele calculatoarelor, oamenii s-au înălţat peste măsură. Se pot face mai mari şi mai lungi spre cer decât un arbore de sequoia. Sub umbra unui pom dintr-o grădină rămân pitici. De la distanţă însă, el, pomul, cu cât te depărtezi mai mult, cu atât se face din ce în ce mai mic, până când, la un moment dat, dispare de tot.
