Învăţatul ca pedeapsă

Învăţatul, dacă nu e să ţi se potrivească, aduce a pedeapsă. La vremea lor, calculul integral şi calculul diferenţial mi s-au părut sancţiunea pentru materiile la care învăţam din plăcere. Fără să am sentimentul că mă forţez, că acestea îmi sunt contra firii. Am vrut să treacă repede anii, ca să mă pot distanţa de această disfuncţie a minţii mele, la calculul integral şi diferenţial. Că s-a întâmplat, desluşind unele mecanisme ale învăţatului, să nu-mi mai fie ruşine de neputinţele mele la matematicile superioare, ba chiar că i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ele, e altceva.

O anume neputinţă e şi o clarificare oportună. Nu ţi-e dat să fii inginer şi basta, te muţi cu restul de minte într-o profesie mai prietenoasă! În trei rânduri, în liceu, în şcoala de ofiţeri aviatori şi la cursul de rezistenţa materialelor de la Arhitectură am verificat fără să-mi propun asta, prin natura lucrurilor, bogata rezistenţă biologică a creierului meu la un tip de abstracţiune. Şi, într-un fel, am fost bucuros că m-am dumirit relativ devreme asupra a ceea ce nu puteam şi nu-mi era dat să apreciez, la o vârstă când mai era posibil să recuperez anii irosiţi cu algebra şi cu tehnica. Unii îşi recunosc lipsa de aplicaţie când nu mai e nimic de făcut, când nu-şi mai pot schimba meseria decât cu alta, la fel de neadecvată.

De fapt, am intuit încă din liceu cum e cu neadecvarea, datorită unui coleg, poreclit Mătreaţă, care plângea de câte ori era scos la tablă să rezolve o ecuaţie. De ce nu vrei, mă, băiatule să înveţi?, îl dojenea perfect pedagogic profesorul nostru, hrănit dimpreună cu generaţia sa cu teoria rusului Macarenco despre tenacitatea şi rolul colectivului în deşteptarea proştilor din naştere. Mătreaţă izbucnea în lacrimi şi, sughiţând din tot trupul, zicea: Vreau, dar nu pot. Îmi băteam joc de Mătreaţă laolaltă cu clasa, fiindcă aşa era bărbăteşte la vârsta de 16 ani, să te ţii cu gaşca, să fii golan cu acoperirea pe care ţi-o asigură anonimatul în gaşcă, însă în sinea mea îi apreciam sinceritatea. Mătreaţă era calul de bătaie, pentru că se smiorcăia, nu pentru că nu-l ducea capul la carte. De la "vreau, dar nu pot" la "nu pot şi nici nu vreau" e numai un pas, care e bine să fie făcut având înţelegerea şi protecţia unui matur.

În atletism şi, în general, în sporturile unde performanţa se măsoară şi e în relaţie cu tipologia musculară, tinerii cu fibră scurtă se duc la haltere, nu la săritura în înălţime. Trebuie să existe şi în creierul nostru nişte diferenţe la puterea de absorbţie a abstracţiunii. Câţi nu sunt cei care, deşi utilizează computerele, nu realizează deloc cum funcţionează ele? În ce mă priveşte, recunosc că manifest un gen de rezistenţă de mărginit clinic la mulţimea de butoane şi de funcţii ale laptopului şi chiar la acelea ale celularului. Mi-ar plăcea, dar nu cred să mai apuc anul în care băieţii cei supradotaţi pentru tehnologii înalte vor avea milă pentru partea din omenire fără talent la calculul integral şi diferenţial şi vor reveni la sublimul înterupătorului. Apăs în sus, se aprinde becul, apăs în jos, se stinge becul! Ce deştept sunt!