Învăţăturile extraterestrului Cioloş către români

S-a nimerit să-l descopăr pe domnul Cioloş (despre care auzisem vag, din laude politice), într-o emisiune în care personajul se prezenta televizat. Cioloş a fost ministru agricol în România, perioadă în care producţia de cartofi a fost la fel de slabă ca recolta de păstârnac, iar ţăranii, incapabili să devină fermieri, au măsurat tot cu pasul în gumari, pogoanele lor de sărăcie.

Domnul Cioloş a devenit însă, pentru invizibilele sale merite, comisar european. Un fel de ministru al agriculturii în concomitenţa a 27 de state, ultimul dintre ele, cu voia dumneavoastră, cel mai oropsit, România. Când am aflat că fostul liberal, care nu era de fapt liberal, ci democrat liberal, ceea ce la noi înseamnă un fel de stângist de dreapta sau dreptaci de stânga, a fost înghiţit de Uniunea Europeană, în calitatea supremă de comisar pentru agricultură, m-a năucit bucuria.

Avem acolo un român! Ura! Ne va învăţa cum să cultivăm conopida cu banii altora, iar grâul va răsări acasă finanţat de Belgia şi Luxemburg. S-a isprăvit cu nevolnicia. Vom accesa (mamă, ce cuvânt stilat!) bani. Gata cu deruta, îl avem acolo pe Cioloş. El este fireşte şi al altora, dar nu poate uita că rămâne, măcar în visele lui secrete, al nostru. Mircea Eliade declara că scrie în franceză sau în patagoneză, dar noaptea, când se frământă în aşternut cu himerele, visează numai în limba română. Nu poţi visa decât în limba mamei tale.

Întâmplarea m-a dus acasă zilele trecute taman când se isprăvea, în televizor, o emisiune a Danei Grecu şi Radu Tudor. Din concubinajul intelectual şi jurnalistic al celor doi, diferiţi totalmente ca temperament, ies în genere emisiuni care stârnesc interogaţii care persistă. Nu mor după ce se termină buletinul meteorologic, singura emisiune pe care o urmăresc interesat de când eram copil.

Beteşuguri de ţăran. Adu, Doamne, se ruga bunicul din partea mamei, lângă care am crescut, o ploicică. Răsfăţa ploaia şi o îndupleca. Nu-i zicea, mai ales când seceta era mare, ploaie, ci ploicică. De la el am învăţat că meteorologii, care se scuză în faţa orăşenilor pentru vremea rea, aduc în fapt bucurie ţăranilor. La ţară nu s-a inventat, pentru grâu, ca pentru perucile cucoanelor, umbrela. Ei bine, cei doi colegi ai mei îl aveau în platou, flancat de somităţi agricole, în premieră absolută, pe domnul Cioloş. Cioloş, în sfârşit, acasă.

Dacian Cioloş (ce frumos să te cheme ca pe antichitatea noastră războinică, biruită e drept de romani), în exclusivitate în studiourile de la Bucureşti. Domnul Cioloş, providenţialul nostru trimis să repare suficienţa, viu, pipăibil cu deştul şi dispus să se lase sfredelit de întrebări care neliniştesc patria natală. Spuneţi-mi, domnule comisar (funcţia, iată, poate fi domnită!), trei lucruri, trei idei care să-i lumineze pe concetăţenii noştri de etnie agricolă.

Daţi-ne, luminăţia voastră, dezlegare la bunăstare fiindcă pământul e rodnic, iar ţărani harnici se mai găsesc. Ce trebuie să facem? Am rămas în încordată aşteptare. Cioloş tăcea adânc, iar când vorbea, tăcea şi mai acătării. Întrebat ce trebuie să facă pentru a nu mai fi atât de fanariot Guvernul de la Bucureşti, Cioloş se comporta de parcă ar fi fost extraterestru. Marţian căzut în cap din războiul stelelor. Eu, zicea grav într-un târziu de parcă era Băsescu în momentele când minte istoric, reprezint deopotrivă Lituania şi planeta Venus. Nu pot să vă dau vouă învăţăminte şi dezlegări. Sigur, am fost propus de România (se cheamă deja Băsescu România?), dar ce e România când problemele intergalactice sunt mult mai apăsătoare?

Eu, de la o mie nouă sute opt sute de când mă ocup... Măi apăsatule, măi klingonianule - îţi zic asta nu pentru cine ştie ce asemănare fizică, ci pentru că eşti ciupit de îngâmfare - de ce dracului ne-ai dat iluzia că avem şi noi pe cineva acolo, nu să ne pună pile, deşteptule, ci să ne deştepte, pentru a fi cu adevărat europeni? De ce ne păcălişi, muică?

Auzi, nea venitule de la Bruxelles, ştii, desigur, întâmplarea aia cu un neam prost de la ţară, trimis de tat-su la Paris să înveţe carte şi, după câteva luni, întors acasă, îl întreabă pe ăl bătrân, distant şi plin de el ca o rogojină cadrilată, ce e aia. Arăta spre o greblă. Tat-su' a făcut ochii mari, nevenindu-i să creadă că odrasla lui, în strania muncă de emancipare, a uitat până şi cum se cheamă grebla.

Norocul a fost că loaza îngâmfată a călcat pe dinţii respectivei scule, iar coada de lemn l-a izbit la mir. Dumnezeii mă-tii de greblă, a urlat progenitura, amintindu-şi-o subit. Măi nea comisarule, când te-am văzut, înconjurat de întrebări şi nelinişti pe care te făceai că nu le pricepi (pentru a nu supăra cumva Guvernul Băsescu-Udrea-Boc?), mi-am dorit o greblă în scăfărlia matale bretonată şi în chelia celui care te-a teleportat la Bruxelles.

Dacă ai fi greblă, ţi-aş zice exact ce i-a zis fiul de ţăran greblei. Dar nici măcar greblă nu eşti.