x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ion Cristoiu: O iresponsabilitate produsă de o atmosferă falsă

0
Autor: Ion Cristoiu 07 Oct 2008 - 00:00

PSD s-a grăbit să propună legea şi PD-L, prin gura ridicolului Emil Boc, s-o sprijine, pe un fond social-politic creat de Guvern. Uşor de sesizat că, de ceva timp, guvernul Tări­ceanu împarte în dreapta şi-n stânga pomeni electorale.



Ceea ce era mai rău s-a întâmplat. După votul năucitor din Parlament, prin care salariile profesorilor se măresc cu 50%, alte categorii de cetăţeni – funcţionari, medici, studenţi – s-au precipitat să ceară creşterea salariilor şi a burselor. Momentul era previzibil. Şi nu atât pentru că o categorie de bugetari s-au pricopsit peste noapte cu o creştere incredibilă a salariilor, unică, de altfel, în istoria lumii civilizate, ci mai ales pentru că revendicarea a fost obţinută prea uşor.

Peste tot în Europa, angajaţii vor creş­terea salariilor. Cu atât mai mult se petre­ce acest fenomen în România jafului na­ţional cu cât milioane de cetăţeni  văd deşănţarea publică a guşterilor tranziţiei. Când un profesor află că odrasla unui mafiot se plimbă cu o limuzină de un milion de euro şi că o starletă, care folo­seşte televiziunea pe post de Şosea de centură, umblă cu o poşetă costând cât salariul său pe un an întreg, e normal ca el să-şi dorească un spor de salariu, fără să se întrebe de unde vor fi luaţi banii. – Ce, îşi va spune el – dar beizadelele ne­ghioa­be şi starletele analfabete se în­treabă de unde vin banii? – Numai că în toată Europa, inclusiv la noi, revendică­rile salariale se obţin cu mari dificultăţi. Pentru a smulge un spor de 10% la sala­riu, angajaţii trebuie să facă greve, ba chiar şi grevă generală, să organizeze uri­aşe mitinguri. Nu de puţine ori, pentru o sporire minimă a burselor, studenţii ajung să-şi spargă capetele cu Poliţia.

Noutatea în cazul profesorilor de la noi o dă uşurinţa cu care Parlamentul, şantajat de PSD şi PD-L, două partide care au confiscat, prin lideri, mişcarea sindicală din învăţământ, a votat o lege care stipu­lează creşterea cu 50% a salariilor. Pentru a obţine acest drept incredibil, de fante­zie nu numai într-o economie de piaţă, dar şi într-o economie bolşevizată, profesorii n-au mişcat un deget. Nu numai că n-au făcut grevă, dar nici măcar n-au ame­ninţat cu greva. A fost suficient ca li­derii sindicali – înregimentaţi politic mai mult sau mai puţin făţiş – să-i ameninţe pe deputaţi că-i va da pe o listă, în toate şcolile, pe cei ce vor fi împotrivă, pentru ca toţi cei din sală, de-a valma, PSD-işti, PNL-işti, PD-L-işti, să  voteze favorabil.

Prin multe note – plânsete, felicitări, vot ostentativ, declaraţii demagogice, îmbrăţişări şi ţucături – atmosfera din Parlament a amintit de cea din 1907, când bărbile boierilor conservatori s-au ames­tecat cu ciocurile chiaburilor liberali, pentru a vota reprimarea ţăranilor răscu­laţi. Scena din 1907, rămasă în antologia hazului stârnit de demagogia politicia­nistă, mai avea cât de cât o justificare. Răs­coala punea în primejdie întreaga clasă politică şi, poate, siguranţa naţio­na­lă. Atmosfera de la votul dat legii de supercreştere a salariilor pentru cei din învă­ţământ n-are însă nici un temei în realitatea ţării.

Partidele politice s-au întrecut în de­magogia lor iresponsabilă din credinţa că vor obţine voturile profesorilor. Cum însă n-a fost nici o formaţiune în stare să se opună, decizia din Parlament n-a adus avantaje electorale nici unui partid.

A adus însă dezavantaje atât clasei poli­tice, prin spectacolul iresponsabili­tă­ţii exemplare, cât şi României, prin declan­şarea unui val de revendicări incredibile şi la alte categorii de bugetari.

Ceea ce s-a întâmplat în Parlament e o premieră în istoria noastră postdecembristă din perspectiva generozităţii deşănţate faţă de o categorie profesio­nală. Această premieră a fost posibilă însă în contextul României lui 2008.

PSD s-a grăbit să propună legea şi PD-L, prin gura ridicolului Emil Boc, s-o sprijine, pe un fond social-politic creat de Guvern.

Uşor de sesizat că, de ceva timp, guvernul Tăriceanu împarte în dreapta şi-n stânga pomeni electorale. Pentru a justifica sporirea pensiilor, dar şi alte măsuri de protecţie socială şterpelite din arsena­lul Stângii, guvernul liberal a invocat un tablou economic paradiziac. Creşterea economică ar fi o realitate mai puternică decât cea a Dunării la Cazane, inflaţia sca­de de la o zi la alta. Bilanţul făcut recent de Călin Popescu Tăriceanu are toate no­tele unui Raport al lui Nicolae Ceauşes­cu la un Congres al PCR. Nici un motiv de în­grijorare. Românii sunt deja în Rai.  Creş­terea pensiilor apare ca un efect direct al unui tablou mai mult decât idi­lic. Într-un asemenea context, e normal ca angajaţii să nu se mai întrebe de unde ar trebui luaţi bani pentru creşterea cu 50% a salariilor, iar partidele politice dacă nu cumva acceptarea acestor creşteri ar fi lovitură dată economiei naţionale.

Votul din Parlament e produsul unei atmosfere gen toată lumea râde, cântă şi dansează.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de