Ion Tărăş, după aderare

Nici nu se imprăştiară bine clăbucii de catran ai nopţii, că Ion Tărăş se şi infăţişă la drum. Il imboldise un dor ciudat să şadă in poartă şi să privească uliţa in sus şi-n jos...

Nici nu se imprăştiară bine clăbucii de catran ai nopţii, că Ion Tărăş se şi infăţişă la drum. Il imboldise un dor ciudat să şadă in poartă şi să privească uliţa in sus şi-n jos. Să cate in toate direcţiile şi să tragă din ţigară. Aşa, ca la inceput de an. Să se sature o leacă de şedere şi să fugă de găndurile ce-l cotropeau. Fuma agale, pe-ndelete, nefrămăntat, şi se pomeni mormăind: "Am cam imbătrănit şi nu-mi mai găsesc locul, devin de prisos". Scuipă a lehamite şi fixă trist bucata de doliu prinsă de gardul vecinului din faţă. Leonide Jumară se prăpădise pe vară, de inimă rea, cică. Nu suportase să i se ia din bătătură orătăniile şi să fie "icinerate", cum spunea el cu pelticeală la limbă. Satul fusese bătut in lung şi-n lat de nişte indivizi haini, in combinezoane albe, care stropeau cu vermorelul maşinile şi indesau in saci de plastic orătăniile contaminate. Mergea zvonul că aviara ajunsese şi la ei, iar ştirea era fluturată intruna pe micile ecrane. Cănd oborul se goli de păsări, Leonide simţi in capu’ pieptului o sfărşeală ascuţită şi săcăitoare, ca o gheară de găină. Geaba il beştelea Pelaghia, nevastă-sa, să lase in plata Domnului necazul ce le măturase gospodăria. Leonide se inchise in el şi din ziua aia blestemată se impuţină iute, căt ai clipi, şi gata. După o lună muri in somn, bolborosind ceva nedesluşit, de parcă vorbea cu păsările arse deunăzi in groapa comună de la marginea satului.

Ion Tărăş se scutură de melancolia taciturnă şi injură printre dinţii răriţi: "Mama ei de aviară, că de la aderare ne-am pricopsit cu boli de tot felul!". Mai in vale, inspre capătul uliţei, o zări pe Angliana lu’ Căcărează, văduvă din tinereţe. In toamnă, la inundaţie, biata femeie se trezi cu casa astrucată şi ăia de la primărie nu se-nghesuiau să-şi ţină promisiunile electorale. O amănau cu neruşinare de azi pe măine, ba că nu e scăndură, ba că n-au aprobările pentru ciment, ba că n-au maşini, ce mai, bălmăjeli de activişti nărăviţi in minciună. D-aia se ruga, amărăta, să i se arate in prispa ruinată binefăcătorul Becali, cu teşchereaua doldora de parale, s-o scape de nevolnicie. Săriseră toţi din mahala s-o ajute cu ce putuseră, insă nu era de-ajuns. Mirosea tare rău a sărăcie in satul lor muribund! "Da’ ce, Ioane, terminaşi treaba şi n-ai ce face de ieşişi la poartă? Ete-te la el!", il repezi Pilinopia, soţia lui. "Tu să-ţi iei de ale tele, c-acu te-ncing, păcatele tele de muiere proastă! Mai bine vezi dacă s-a sculat a mică!", răspunse bărbatul, strivind cu duşmănie, sub gumarul scălciat, chiştocul tocmai isprăvit. Işi aminti de clipa in care fecioru-său ii trimise telegramă din Spania că vine să-l "externalizeze" pe nepot, să-l dea la şcoală la ăia. (Fii-su işi schimbase graiul şi-n plus folosea cuvinte neinţelese, cum era şi "externalizare".) "Da’ ce, mă, te boierişi şi tu? Ce, şcolile noastre nu-s bune? Doar n-or fi ăia mai dăştepţi ca noi, anafura mă-tii!", se incontrase el de-al dracu’. Ştia că nu e chip să se opună, băiatul ii semăna leit, căpos şi indărătnic. Şi-ntr-o săptămănă se intămplă să-i plece odorul. Plănse pe ascuns de căteva ori, să nu-l surprindă careva, dar se resemnă repejor, că n-avea incotro. Noroc cu nepoată-sa, o ghindoacă de fată, isteaţă şi lipicioasă, care le alina singurătatea nevoiaşă. Mai toţi tinerii din sat se risipiseră in lumea largă, unii in Italia, alţii in Anglia şi Spania. "Ce era să facă, să zacă in birt cu moşnegii şi să se-ncaiere de la băutură şi sărăcie?", rosti impăciuitor, ca pentru el, Ion Tărăş, ţăran din Cămpia Romănă. Iar dacă se chiverniseau cu glagore, din banii strănşi acolo işi imblănzeau rostul şi-aşa aspru. Satul dăduse indărăt de la desfiinţarea colectivei şi de la inchiderea fabricilor de la oraş. Casele, ridicate in urmă cu trei-zeci de ani, pe vremea acordului global, abia găfăiau, dărăpănate şi slăbite la temelie. Multe erau abandonate şi nimeni nu se-mbulzea să le cumpere. Ion Tărăş sudui iarăşi cu obidă şi se răsuci să intre in curte. "Hai noroc, Ioane, şi la mulţi ani!", ii aruncă de peste un gard dăulat Telimac Bătăiosu. "Hai incoa’, Ioane, să ne cinstim c-un roze, că, de, e an nou, să ne meargă bine, dă-o-n stele de treabă!", il imbie bărbatul leat cu el. Şi se duse, de ce să nu se ducă? Ciocniră paharele şi inghiţiră cu poftă vinul rozaliu, de buturugă, din via moştenită din bătrăni. Mai turnară vreo două, trei pahare şi se intinseră la palavre. "Să fim sănătoşi, Ioane, să ne trăiască copiii şi s-aveam pace! Şi să se-mpace Băsescu cu Tăriceanu, că prea suntem de răsu’ lumii", rosti grav Telimac, aidoma politicienilor. "Să se-mpace, da’ eu nu cred, nu vezi ce duşmănos e Marinaru’?", răspunse cu arţag Ion Tărăş şi ocări iar guvernul. C-aşa era el, slobod la gură şi inăcrit de viaţă. Şi confuz, fiindcă, in tărtăcuţa lui, preşedintele ori guvernul era totuna. Din pricina asta nici nu votase la referendumuri, se scărbise de gălceava domnilor de la Bucureşti, Dumnezeii ei de politică!