Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lumea politică a lui Cărtărescu e împărţită în două şi seamănă ca două picături de apă cu lumea lui Emil Boc: cine îl sprijină pe Traian Băsescu reprezintă binele absolut, cine i se opune, într-o problemă sau alta, e răul absolut. Omenirea însăşi se împarte în oameni definitiv răi şi definitiv buni. Poetul dezvoltă pofticios discursul electoral al Alianţei D.A., la doi ani după ce alianţa a murit cu acte în regulă. E un radical, pot fi de acord. Dar un radical aflat, constant, după 2004, de partea celui mai tare.
Nu sunt puţini literaţii care se exprimă frecvent în legătură cu probleme sociale sau politice. Ştiu lucrul ăsta pentru că obişnuiesc să-i citesc şi îi citesc pentru că obişnuiesc să caut opinii în spaţii mai puţin afectate de politica imediată, de jocurile multiple şi mărunte care maculează adeseori viziunile de ansamblu. Nu în ultimul rând, caut la asemenea observatori ai scenei prospeţime, noutate. În acest peisaj, Mircea Cărtărescu mi se pare un caz aparte.
Un scriitor caracterizat, fără îndoială, de imaginaţie s-ar putea dovedi, să zicem, mai "naiv" şi mai idealist în comentarea fenomenului politic. Te-ai putea aştepta de la el să apere cauze pierdute, să pledeze pentru interesele celor slabi, să-i atace pe puternicii momentului. Să se depărteze de tabere ca voce a unei societăţi civile care abia se mai vede din pădurea de ONG-uri create parcă pentru a o reprezenta cât mai fals. Nimic din toate astea. Mircea Cărtărescu e un om al puterii personalizate la cel mai înalt nivel. E admiratorul orb al preşedintelui. Eseistica lui politică are aproape o singură temă, şi această temă nu ţine seama de nimic din cele petrecute pe scena publică în ultimele 1.200 de zile şi de nopţi.
Lumea politică a lui Cărtărescu e împărţită în două şi seamănă ca două picături de apă cu lumea lui Emil Boc: cine îl sprijină pe Traian Băsescu reprezintă binele absolut, cine i se opune, într-o problemă sau alta, e răul absolut. Omenirea însăşi se împarte în oameni definitiv răi şi definitiv buni. Poetul dezvoltă pofticios discursul electoral al Alianţei D.A., la doi ani după ce alianţa a murit cu acte în regulă. E un radical, pot fi de acord. Dar un radical aflat, constant, după 2004, de partea celui mai tare.
Faptul că domnia sa consideră, peren, PSD-ul un partid odios nu mi se pare de comentat în sine. Asta face parte din zona sfântă a opţiunii personale. Dar alergia lui la pluralism merge mult mai departe. Tăriceanu a fost om bun până când s-a despărţit de Băsescu. Apoi a devenit un om rău şi tinde acum şi el spre odios, dacă stă de vorbă cu PSD-ul. În vreme ce aranjează, în acest fel, soldăţeii de plumb ai politicii româneşti, poetul nu vede nici un moment răul care se adună pe propria parte a baricadei. Fiinţa lui morală nu intră nici o clipă în alertă când vine vorba despre casa din Mihăileanu, pe care un anumit primar şi-a repartizat-o singur, sau despre un anumit preşedinte care se asociază, la vedere, cu evazioniştii tutunului, cu profitorii asfaltului, ai parcărilor sau ai bordurilor. Nu are nici un frison nici măcar atunci când află că dispariţia flotei comerciale reprezintă, din punctul de vedere al justiţiei române, un prejudiciu zero.
Definind PRM drept un (alt) rău absolut, poetul se face că nu ştie că idolul său a devenit preşedinte cu voturile acestui partid. Motivul e simplu: Traian Băsescu e binele absolut şi are voie să apeleze copios la "strategia leninistă a tovarăşilor de drum". Ceilalţi nu au voie nici măcar să stea de vorbă unii cu alţii. Dacă fac asta, e vorba despre "ura faţă de un singur om".
Sunt convins că domnul Cărtărescu are o poziţie clară şi radicală faţă de "scriitorii de curte" cu care s-a înconjurat cândva Nicolae Ceauşescu. Această poziţie nu l-a împiedicat să devină el însuşi, definitiv, un scriitor de curte. Ca să fie constant cu sine însuşi va trebui să laude în săptămânile următoare prestaţia politică a Elenei Băsescu şi cariera universitară a Elenei Udrea. Şi să-şi asume tot ce va face şeful statului în lunile care vin. Oricât de nociv sau oricât de ridicol, oricât de maculat de nepotism sau de cârdăşii. Pentru că el i-a acordat un cec în alb, l-a definit scolastic drept omul definitiv al binelui şi i-a afurisit pe toţi cei care, la un moment sau altul, au atras atenţia asupra derapajelor sale.
Sunt convins că Mircea Cărtărescu va avea parte de o posteritate literară admirativă, dar biografia lui va fi marcată şi de publicistica servilă la care mă refer aici şi care nu seamănă deloc cu cea semnată, cândva, de un Eminescu mereu neliniştit şi mereu vitriolant. În ce le priveşte, marile premii literare mondiale – şi ştiţi la ce mă refer – răsplătesc în această epocă marile condeie care apără mari cauze. Să fie Traian Băsescu o cauză pe măsura acestui condei?
Un scriitor caracterizat, fără îndoială, de imaginaţie s-ar putea dovedi, să zicem, mai "naiv" şi mai idealist în comentarea fenomenului politic. Te-ai putea aştepta de la el să apere cauze pierdute, să pledeze pentru interesele celor slabi, să-i atace pe puternicii momentului. Să se depărteze de tabere ca voce a unei societăţi civile care abia se mai vede din pădurea de ONG-uri create parcă pentru a o reprezenta cât mai fals. Nimic din toate astea. Mircea Cărtărescu e un om al puterii personalizate la cel mai înalt nivel. E admiratorul orb al preşedintelui. Eseistica lui politică are aproape o singură temă, şi această temă nu ţine seama de nimic din cele petrecute pe scena publică în ultimele 1.200 de zile şi de nopţi.
Lumea politică a lui Cărtărescu e împărţită în două şi seamănă ca două picături de apă cu lumea lui Emil Boc: cine îl sprijină pe Traian Băsescu reprezintă binele absolut, cine i se opune, într-o problemă sau alta, e răul absolut. Omenirea însăşi se împarte în oameni definitiv răi şi definitiv buni. Poetul dezvoltă pofticios discursul electoral al Alianţei D.A., la doi ani după ce alianţa a murit cu acte în regulă. E un radical, pot fi de acord. Dar un radical aflat, constant, după 2004, de partea celui mai tare.
Faptul că domnia sa consideră, peren, PSD-ul un partid odios nu mi se pare de comentat în sine. Asta face parte din zona sfântă a opţiunii personale. Dar alergia lui la pluralism merge mult mai departe. Tăriceanu a fost om bun până când s-a despărţit de Băsescu. Apoi a devenit un om rău şi tinde acum şi el spre odios, dacă stă de vorbă cu PSD-ul. În vreme ce aranjează, în acest fel, soldăţeii de plumb ai politicii româneşti, poetul nu vede nici un moment răul care se adună pe propria parte a baricadei. Fiinţa lui morală nu intră nici o clipă în alertă când vine vorba despre casa din Mihăileanu, pe care un anumit primar şi-a repartizat-o singur, sau despre un anumit preşedinte care se asociază, la vedere, cu evazioniştii tutunului, cu profitorii asfaltului, ai parcărilor sau ai bordurilor. Nu are nici un frison nici măcar atunci când află că dispariţia flotei comerciale reprezintă, din punctul de vedere al justiţiei române, un prejudiciu zero.
Definind PRM drept un (alt) rău absolut, poetul se face că nu ştie că idolul său a devenit preşedinte cu voturile acestui partid. Motivul e simplu: Traian Băsescu e binele absolut şi are voie să apeleze copios la "strategia leninistă a tovarăşilor de drum". Ceilalţi nu au voie nici măcar să stea de vorbă unii cu alţii. Dacă fac asta, e vorba despre "ura faţă de un singur om".
Sunt convins că domnul Cărtărescu are o poziţie clară şi radicală faţă de "scriitorii de curte" cu care s-a înconjurat cândva Nicolae Ceauşescu. Această poziţie nu l-a împiedicat să devină el însuşi, definitiv, un scriitor de curte. Ca să fie constant cu sine însuşi va trebui să laude în săptămânile următoare prestaţia politică a Elenei Băsescu şi cariera universitară a Elenei Udrea. Şi să-şi asume tot ce va face şeful statului în lunile care vin. Oricât de nociv sau oricât de ridicol, oricât de maculat de nepotism sau de cârdăşii. Pentru că el i-a acordat un cec în alb, l-a definit scolastic drept omul definitiv al binelui şi i-a afurisit pe toţi cei care, la un moment sau altul, au atras atenţia asupra derapajelor sale.
Sunt convins că Mircea Cărtărescu va avea parte de o posteritate literară admirativă, dar biografia lui va fi marcată şi de publicistica servilă la care mă refer aici şi care nu seamănă deloc cu cea semnată, cândva, de un Eminescu mereu neliniştit şi mereu vitriolant. În ce le priveşte, marile premii literare mondiale – şi ştiţi la ce mă refer – răsplătesc în această epocă marile condeie care apără mari cauze. Să fie Traian Băsescu o cauză pe măsura acestui condei?
