„Iubirea în viaţa unui om obişnuit”

 „Privesc iubirea ca pe un lucru foarte complex şi oricât aş încerca să îi reduc din importanţă, pentru a avea măcar un moment de linişte, e practic imposibil. Atunci când iubesc, parcă îl iubesc pe Dumnezeu şi parcă îl simt şi pe El mai aproape de mine. Îmi place o fată tare mult, dar simt că explodez când sunt lângă ea… Orice cuvânt al meu dispare, totul dispare, doar ochii rămân ţintă spre ea; aş putea-o privi ore întregi şi nu m-aş simţi sătul de frumuseţea ei (interioară şi exterioară). Nu vreau să vă cer sfaturi cum să o cuceresc, deşi îmi este greu, vreau să vă rog să îmi ziceţi cum se face că, atunci când iubeşti, gândul nu poate depăşi acea persoană şi nu poţi face nimic altceva.

Dacă această fată ar simţi ceea ce simt eu pentru ea, atunci totul ar fi perfect, ar merge şi matematica, şi legătura mea cu Dumnezeu ar fi o certitudine… Nu pot să o acuz, poate şi ea simte ceva pentru mine, dar sunt eu prea închis să o înţeleg. Mama îmi zice de multe ori că aceste probleme sunt infime faţă de bolile, nenorocirile de care suferă unii, totuşi, atât de mult mă macină aceste probleme – mă simt mic şi neajutorat. În final, doresc să zbor, să iubesc şi să fiu plin de încredere şi putere”. (Fragment din scrisoarea pe care mi-a trimis-o un tânăr îndrăgostit.)

Chiar şi din fragmentul de mai sus putem observa „simptomele” iubirii care te fulgeră, ale iubirii care-ţi şterge mintea, îţi ia gândurile şi îţi blochează acţiunile. Sunt simptome ale „iubirii magnetice”, cum o denumeşte Julius Evola, în cartea „Metafizica sexului” (Ed. Humanitas), adică acea formă de iubire care face să simţi că fiinţa iubită îţi intră în sânge şi stă conti­nuu agăţată de mintea şi de inima ta. În vreme ce iubitul sau iubita locuieşte fără voia ta în tine, în gândul şi-n sentimentul tău, în vreme ce – orice alt lucru ai face – acea fiinţă este cu tine, oferindu-ţi perspectiva stranie a existenţei pe două dimensiuni diferite, când o întâlneşti… dispar toate gândurile, toate conversaţiile, tot ce ai fi vrut să-i spui.

În aceste condiţii, mângâierea, sărutul sau rostirea unui cuvânt de dragoste devin imposibile. Sfârşim într-un paradox, iată: pe de-o parte este cu tine când nu este fizic, îi vorbeşti, o (îl) gândeşti, poate ai şi acţiuni imaginare, precum mângâierile, iar pe de altă parte toate acestea dispar complet şi devin imposibile atunci când fiinţa iubită este prezentă fizic. „Cum se întâmplă că, atunci când iubeşti, nu poţi face nimic, gândul nu poate depăşi această persoană”, întreabă tânărul nostru? Iar eu văd tocmai acest tablou, în care ea este cu tine când nu este fizic şi dispare în faţa fiinţei prezente… Dar este tocmai firesc; nu mai poate rămâne în minte sau în interior ceva ce se află în faţa ta! Prezenţa fizică şi cea interioară se unifică, cele două imagini devin una singură prin prezenţă pentru a-ţi comunica faptul că „ceea ce este în tine este acum prezent în faţa ta şi ele sunt unul şi acelaşi lucru”.

Tu eşti Eu, noi doi suntem unul şi acelaşi. Ceea ce iubesc în tine iubesc în mine şi ceea ce-mi displace în tine îmi displace în mine... Iată sensul unei experienţe de transcendenţă prin iubire. Este – cred eu – un mesaj al Sinelui, o apariţie a radianţei şi a iubirii sale şi, poate, tocmai de aceea tânărul simte că „iubirea îl apropie de Dumnezeu”. Prin starea de iubire, Dumnezeu însuşi devine o certitudine, nu prin răspunsul fiinţei iubite, căci răspunsul ei ar fi unul care vine din Eu şi l-ar confirma.

Absenţa gândurilor creionează „transcendenţa” (ruperea legăturii cu Eul şi comuniunea cu divinul)  pe care o trăieşte tânărul îndrăgostit. În faţa fiinţei iubite, dispare Egoul, personalitatea se topeşte, iar imaginea iubitei care umple fiinţa sa în absenţă se suprapune acum cu prezenţa ei. Îndrăgostitul este fericitul trăitor al unei stări de conştiinţă modificată, pe care unii o obţin prin practici spirituale avansate, după ani şi ani de transpiraţie. Iubirea face posibil acest miracol; transcendenţa în cazul omului obişnuit. Iubirea îi curăţă mintea de toate impurităţile, dar apoi, când îndrăgostitul revine în starea de conştiinţă specifică lumii şi vieţii de zi cu zi, chinurile Egoului, dorinţele lui, partea omenească din om apare mai puternică şi mai apăsătoare pentru că tocmai omul şi mintea lui devin ţinta „experienţei transcedentale”.

Dincolo de puterea vindecătoare a iubirii (despre aceasta vom vorbi şi altă dată), aşa cum o descrie tânărul de faţă, să ne bucurăm de prezenţa ei atunci când o trăim. Nu-i tocmai o stare obişnuită aici, dimpotrivă. Tocmai pentru că nu avem şansa de a atinge cu uşurinţă starea de absenţă a gândurilor, deci şi de apropiere de Dumnezeu, să ne bucurăm de iubire când este prezentă şi să-i mulţumim cu toată inima fiinţei care ne-o trezeşte. Iubirea aceea este starea prin care Dumnezeu ne spune nouă înşine: „Te iubesc. Sunt aici. Sunt cu tine mereu!”.