Iubirea neîmplinită

'Tocmai cand iubesc pe cineva mai mult nu-i arat asta. Simt nevoia sa-l sun, dar ma opresc, n-o fac. Nu-i dau nici macar un mesaj! Tocmai cand doresc mai mult un barbat ma comport de parca nu vreau nimic si nu ma intereseaza', imi spunea o femeie zilele trecute. Ea este foarte frumoasa, genul de femeie de care ti-e frica, dar o si doresti, in acelasi timp, daca esti barbat.

'Imi doresc iubire, sunt insetata de iubire', marturisea ea, 'dar nu stiu cum sa ma port si ce sa fac atunci cand iubesc'. Iar asta nu-i doar problema unei femei, ci a unui numar enorm de femei si de barbati, a celor care cauta inconstient frustrarea si suferinta din dragoste, nu dragostea insasi. Se poate spune ca relatiile dintre barbati si femei aluneca intotdeauna pe acest segment de manifestare a trairilor, ceea ce le face inconsistente, scurte, tensionate si pline de suferinta.

Setea de iubire e un semn al confuziei, al perceptiei negative, care spune ca iubirea si suferinta au intre ele semnul egalitatii. Filozofii, poetii, savantii, vedetele si oamenii obisnuiti iubesc ce nu au, doresc ce nu-i accesibil, cauta ce nu pot obtine, iar asta-i o stare a existentei, care ne invata din mers despre iubire. Suferinta umana isi canta in versuri si-si descrie in opere de arta dorinta, setea si nevoia de iubire, sufletul omenesc creeaza frumusete din iubirea sa neimplinita si acesta-i un castig colateral... iubirii.

Femeia nu-si cauta iubitul pentru ca 'stie' ca celalalt nu vrea iubirea, ci frustrarea ei. Femeia stie ca celalalt vrea ceea ce nu are si, dincolo de aparente, stie ca nici ea nu vrea iubirea insasi, cat drumul care duce spre iubire. Cautarea-i vijelioasa, drumul periculos creeaza suspans, calea necunoscuta stimuleaza dorinta de cunoastere si neimplinirea ei te face constient ca o vrei. In acelasi timp, o parte din tine stie si intelege perfect ca a avea iubirea plina te deposedeaza de motivatia de a o cauta. E ca si cum nu mai ai treaba, ca si cum te pensionezi dupa o perioada de munca intensa; a inceta sa cauti iubirea e un act de curaj, e un act spiritual, profund, un act de mare intelegere si constientizare.

Daca vrei chiar iubirea, atunci stii ca trebuie sa te opresti din cautare si s-o daruiesti, pur si simplu, fara nici o asteptare. Iubirea constientizata e ca un rau; curge pentru oricine, nu doar pentru cei ce se scalda in el. Unii vin sa se scalde, altii il privesc doar, altii trec pe langa el cu indiferenta, dar raul nu-i ca femeia care asteapta sa fie cautata, nici nu se intreaba se ce intampla cu darul sau. Raul daruieste, asta-i menirea lui.
Fara a darui iubirea in absenta oricarei conditii noi ramanem cautatorii ei, ramanem pe drumul catre ea si credem c-o dorim, dar n-o avem, e imposibila. In absenta sinceritatii iubirea-i imposibila; vom fi mereu atrasi de cei ce ne resping si vom respinge, la randul nostru, pentru ca stim cumva ca cel caruia-i vom arata iubirea ne va abandona.

In realitate, abandonul si respingerea sunt, la randul lor, reflectii ale neimplinirii noastre in iubire daca simtim suferinta. Inca nu iubim fara asteptari, inca nu avem linistea si bucuria iubirii raurilor, a muntilor, a Sorelui, a cerului. In absenta acestui inalt fel de a iubi, mereu vom fi pe drum, iubirea noastra va fi mereu neimplinita si, in mare taina, vom visa iubirea, poate si pentru ca avem nevoie sa ne pastram visul, caci – atata vreme cat mai visam la ceva – ne bucuram de viata.