Japonia de lângă noi

Pe nuca numită Pământ s-a petrecut şi se petrece încă o tragedie. Cea din Japonia. Ea se îngroaşă zilnic, ca un râu al infernului pe care încercam să-l descifrez, copil fiind, în picturile bisericeşti. Desenat în negru, râul căra spre împărăţiile întunericului trupurile păcătoşilor pedepsiţi de Dumnezeu, îmi explica bunica. Cu ce au păcătuit japonezii? I-am văzut la ei acasă harnici, metodici, disciplinaţi, construind, în insulele lor sărace, o civilizaţie unică pe planetă. Cutremurul? O respiraţie zilnică a pământului cu care erau obişnuiţi. Constructorii lor au imaginat în Tokio şi apoi au ridicat uriaşe clădiri pe roţi, în unele m-am suit şi eu, care, la mişcările tectonice, au remediul incredibil de a se menţine nevă­tă­mate.

Şi totuşi, furia pământului, petrecută undeva în Pacific, acest uriaş de apă care pare, oriunde l-am văzut, şi în Vietnam, şi în Hong Kong, şi în Filipine, şi în Singapore, o reptilă adormită, a avut un coşmar şi s-a zbătut urât. O parte a Japoniei nu mai există. Sau dacă există e asemenea unui cimitir acvatic. Stafia nucleară, cea care a bântuit Ţara Soa­relui Răsare după război, prin trage­diile de la Hiroshima şi Nagasaki, reapare azi multiplicată, înmiită prin moartea care staţionează în centralele cu uraniu. Şi ele, paşnicele furnizoare de energie pentru inega­labila civilizaţie niponă, au fost clătinate de seism şi luate în stăpânire de valurile ucigaşe. Mai poate face ceva o lume clătinată din toate rânduielile ei, se mai poate salva în vreun fel? Românii din Japonia (în fuga lor de acasă au ajuns şi pe acolo) se arată impresionaţi de demnitatea afişată de japonezi, de calmul cu care privesc şi întâmpină infernul. Guvernul lor ia – se mai poate oare? – măsuri precise.

Po­porul, nemilos încercat de cu­tremur, de munţii valurilor prăvă­lite peste oraşe, de exploziile nucleare îşi păstrează încă neştirbită încre­derea că guvernanţii lor fac exact ce trebuie. Să nu uităm că-i vorba despre ţara în care ministrul Transporturilor a cerut scuze poporului la un final de an pentru întârzierea trenurilor cu timpul cumulat de opt minute. Opt minute întârzierea aritmetic adunată, inclusiv a celor care au întârziat o secundă, pe durata a 12 luni! Privind, din ţara Băsescu, performanţa şi nenorocirea Japoniei, ne mirăm cu intensitate egală pentru amândouă. Ca ardeleanul care se uită prostit la gâtul unei girafe o zi întreagă şi seara, plecând acasă, concluzionează înceţoşat că „aşa ceva nu există”.

Pe nuca numită Pământ, România e la un lat de palmă de Japonia. Am auzit comentarii imbecile că suntem departe, că la noi nu se poate petrece aşa ceva, fiindcă altfel stau aici faliile în miezul de foc al pla­netei. Adică sunt mai dulci, mai mioritice, mai doinite din fluier. Haida-de! M-am nimerit, acum vreo zece ani, ca jurnalist, în Brazilia. La cea mai mare universitate a lor, din capitala ţării, am cunoscut un profesor care era român, plecat de aici prin anii ‘50. Era şeful catedrei de seismologie, după un alt tronson de activitate universitară la Oxford. Am realizat cu acest eminent om de ştiinţă un interviu pe care l-am publicat, după ceva ezitări, în fluxurile A.M. Press şi care a fost preluat apoi de mai multe ziare. Cercetările lui despre mişcările seismice din ţara natală indicau iminenţa, la scara a vreo 12 ani, producerii unui seism catastrofal care pentru Bucureştii pe care îi ştie el ar însemna circa 500.000 de morţi. Va fi, spunea profesorul român, un cutremur de peste 8 grade pe scara Richter, similar cu cel petrecut la noi pe la o mie opt sute şi ceva (nu mai ţin bine minte anul, 1802, 1812, şi la Sângeru n-am arhiva trebuitoare pentru a verifica).

Oricum cifra a circulat şi o aud reluată inclusiv de primarul general. La starea cons­trucţiilor din Bucureşti – o jumătate de milion de morţi. Un cutremur de peste 8 grade poate schimba forme de relief, poate înghiţi cu totul un munte şi să facă în locul lui şes sau invers. Dacă aşa stau lucrurile, ce facem, cum ne pregătim? Există remedii pentru infern într-o ţară în care domneşte haosul? Poţi imagina proiecte morale dacă trăieşti în Sodoma sau în Gomora? Şeful sta­tului face în aceste zile şedinţe de partid la vilele lac, emiţând strategii pentru eternizarea la putere a găştii lui. La modul cel mai neruşinat. Scăr­pinându-se în nas sau, cu băţul, în ureche. Sfidează Constituţia? Ei, na! Strategii cu Boc, cu viitorul lui politic, dependent ca puricele de blana vulpii de Băsescu. Ce va fi Udrea mâine, cum îi mai prostim o dată pe proşti, iată preocupările puterii de la Bucureşti. Obiectiv strategic una­nim salutat de portocalii – câştigarea alegerilor viitoare, împotriva voinţei a 85% din alegători. Cum? Prin furt şi prin narcotizarea plebei. Alte reţete nu sunt.

Duşmanul puterii e, cu alte cuvinte, chiar poporul pe care ar trebui să-l slujească şi căruia ar trebui să-i ceară iertare în genunchi nu pentru întârzierea cu opt minute a trenurilor într-un an, ci pentru întârzierea cu zeci de ani a civilizaţiei româneşti, pentru seismul de gradul 8 al preţurilor, pentru tsunamiul sărăciei care a băgat în pământ, numai în această iarnă, mii de oameni care mai aveau drept la viaţă. O mare te­leviziune occidentală a făcut un re­portaj, reluat de Antena 3, cu Ja­ponia din Ferentari. Japonia post­tsumani, fireşte. Imaginile nu diferă mult. Iar dacă diferă, cutremurul din Japonia pare mai blând decât cutremurul mi­zeriei zilnice dintr-o capitală europeană numită Bucureşti. În Japonia, titrează unii confraţi, a început sfârşitul lumii. Nu, sfârşitul lumii a început în România şi precede cu ani buni cutremurarea din Pacific.