x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jocul de-a vacanta

0
Autor: Marius Tucă 14 Iun 2004 - 00:00

Se facea ca ma indreptam spre mare intr-o masina rosie, decapotabila. Drumul curgea asa de usor, parea sa fie o autostrada, ca si cand el ar fi rulat cu tot cu asfalt, aidoma unei scari rulante.

Simteai ca nu mai ai greutate, iar masina, la randul ei, plutea undeva, intre asfalt si cer. Asa rosie si decapotabila cum era, parea a fi un orizont in miscare, fiind prezenta la toate intalnirile cerului cu pamantul. Era una dintre acele zile in care ti se parea ca viata are sens, ba chiar, in cazul meu un dublu sens. Pe de o parte, masina rosie decapotabila, soseaua, pamantul, orizontul si eu, iar pe de alta parte, dar in acelasi loc si mai ales in aceeasi stare, campia patrunsa si la propriu si la figurat de mirosul de Dunare. Traiam sentimentul acela pe care il ai dinaintea unui drum lung, cand, la plecare, abia astepti sa ajungi la destinatie, sentiment care incet-incet se amesteca fara sa-ti dai seama cu starea de drum, pentru ca-n cele din urma locul unde voiai sa ajungi sa-ti para doar un pretext. Ba chiar, tot plutind pe drumul asta, incepi sa-ti doresti ca destinatia sa se indeparteze, sa o ai la indemana doar in cazul in care vrei sa te opresti pentru a te odihni, ca a doua zi sa-ti poti continua drumul.

Aerul aproape fierbinte se topea de asfalt si dadea acel efect ciudat, de parca o pelicula fina de apa statea deasupra soselei, racorind-o si ajutand-o sa mearga mai departe. Fara sa se auda, fara sa se simta, pelicula asta de apa se derula aidoma uneia cinematografice, numai ca pe caldaram, reflectandu-se in cate un ochi de cer.

Si ce vreti mai misto de atat, in filmul asta rolul principal il aveam eu si masina decapotabila rosie. Faceam figuratie, dar ce figuratie, campia, cerul, Dunarea si, undeva, insinuandu-se, ca un freamat, marea. Caci uitasem sa va spun, apucasem pe lungul drum al campiei inspre mare, ca si cand pamantul cu tot cu ape, cu tot cu Dunare, o data cu ea si cu autostrada mea se varsa in mare.

Se facea ca ma indreptam spre mare intr-o masina rosie, decapotabila...
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de