x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jocuri de noroc, de nenoroc

0
Autor: Andrei Bacalu 10 Noi 2005 - 00:00

Ce ne impinge spre jocul pur individual? Sa fie oare de vina teama de comparatie, acea anxietate primara care explica si importanta exagerata a virginitatii miresei in multe culturi?

Am retrait, acum putina vreme, un entuziasm vechi de peste patru decenii, stimulat atunci de un titlu legat de aplicarea teoriei jocurilor in faza initiala a tratativelor diplomatice, iar acum de Premiul Nobel pentru economie acordat unui specialist in teoria jocurilor, de data aceasta legata de modelarea fenomenelor economice. Nu ca am duce lipsa de teorii in general, si de teorii legate de jocuri in special.

Parea de la sine inteles ca jocul este o necesitate umana, dar a fost nevoie de Freud pentru a ne explica insa care este locul si rolul jocului in evolutia noastra individuala, cat de aproape este jocul de dragoste (dar si de dans) pentru a crea un moment suprapersonal, o imagine de "noi", fie doi, fie mai multi, la urma-urmei ce este cuplul daca nu un grup minimalist.

Greu, daca nu imposibil de construit o cronologie a jocurilor. Aproape sigur, jocul oriental de strategie, Go, ocupa un loc de onoare, asigurat atat de venerabila sa varsta, cat si de rolul sau legendar de surogat de razboi. Intr-o Japonie medievala, in parte imaginara, doi conducatori de osti hotarasc sa inlocuiasca lupta soldatilor lor cu o partida de Go jucata de comandanti. "In a saptea dimineata, Takeshi Yaesu isi ridica ochii de pe tabla de joc, il privi pe Sato Takegawa si isi dadu seama ca e pierdut. Se prabusi la pamant scuipand sange si muri peste putine clipe."

Literatura nu a ramas in urma. Jocul ale carui reguli ocupa o pagina, dar care umple cateva biblioteci cu tactica si strategia sa, apare in romanul lui Yasunari Kawabata "Maestrul de Go" ca metafora a vietii, supravietuirii si mortii. Un roman de mare succes, "Shibumi" al lui Trevanian, este scris in forma de partida de Go, de la deschidere (Seki) la final (Tsuru na Sugomori, adica reintoarcerea cocorilor la cuiburile lor) si putin conteaza ca de fapt e o poveste cu spioni si asasini in razboaie calde si reci.

Un alt joc razboinic, sahul, care ar fi fata de Go ceea ce luptele medievale pot insemna comparate cu razboiul din Vietnam (sau contabilitatea in dubla partida fata de filozofie, cum zice cu rautate eroul din "Shibumi"), apare in multe, foarte multe texte literare, de la Stefan Zweig la Theophile Gautier, ceva mai de curand in romanul "Panoul din Flandra", opera lui Arturo Perez Rayos, poveste politista in care criminalul joaca un soi de sah crud, nemilos cu politistul ajutat de amatori competenti. O simpla mentiune pentru producatorul serialului de best-sellere, Stephen King, care face din jocul de cupe (Hearts pe computer, garre-au-coeur, pe vremuri, la matusile mele) motivul central al unui cuartet de povestiri vag inrudite.

Evolutia in timp a jocului pare destul de simpla, de evidenta. Totul incepe cu jocul de grup, se specializeaza spre jocul de cuplu pentru a ajunge in cele din urma activitate solitara. Asta se intampla si in multe alte domenii, de exemplu in muzica, incepem cu concerte si auditii, uneori ne si jucam cu muzica (vezi Telemann cu ale sale muzici de pranz si de cina sau pe Satie cu Piesele in forma de para sau Sonata birocratica), trecem prin placerile muzicii de salon pentru a ajunge astazi, de foarte multe ori, la interactiunea cu un mecanism: walkman, discman, mp3 sau iPod. Revenind la jocul ca atare, la nivel personal, am inceput ca participant la campionatele de turca, cinci pietre si tarile din Dealul Spirii, am evoluat spre partidele de sah, table si septic jucate cu prietenii (inclusiv colegii de naveta), am ajuns la serile de Go, Mastermind (joc de ghicit un numar de bilute colorate sau de litere) si Advice (piesele sunt Psihiatrul care ia Avocatul, care ia Preotul, care ia Psihiatrul si oricare il poate lua pe Cetatean) din familie, pentru a ajunge astazi la Sudoku si/sau Solitaire (clasica pasienta), mai mult pe computer.

Ce ne impinge spre jocul pur individual? Sa fie oare de vina teama de comparatie, acea anxietate primara care explica si importanta exagerata a virginitatii miresei in multe culturi?

Si ce oare ne face sa revenim din cand in cand la jocul cu parteneri? Cumva nevoia profunda de aprobare, de confirmare a propriei noastre existente?
Citeşte mai multe despre:   editorial,   jocul

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de