x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Judecatorul"

0
Autor: Marian Nazat 05 Aug 2005 - 00:00
"Judecatorul"


Judecatorul este fiinta rara care se aseamana cu Dumnezeu. Sau cu Diavolul… Aveti grija! Nu stim cine locuieste inlauntrul nostru.

La capatul telefonului, din indepartatul Maramures, un barbat cu voce liliala se prezinta frust: "Sunt Gheorghe Buzatu, din Baia Mare. Am in spate o cariera de 43 de ani in Justitie. Mai intai avocat, iar apoi judecator. V-am vazut la televizor si vreau sa va trimit cartea scrisa de mine. Poate va ajuta sa urniti romanul la care nazuiti. Nu va cer s-o cititi, simt doar ca experienta mea trebuie impartasita". Dupa cateva zile primesc "pachetul". Il desfac curios. Cartea are un titlu simplu - "Judecatorul" - , a aparut in anul 2002 la Editura "Gutinul" din capitala morosana. Copertile sunt mov. Pe cea din fata, fotografia unei femei cu aer adolescentin si gandurile randuite cu o caligrafie ingrijita, probabil, pe dosul pozei: "6 august 1951. Am implinit 22 de ani; sunt absolventa a Facultatii de Stiinte Juridice; sunt judecatoare. Bravo mie! M-am maritat. Ura!". O deschid. Vreau s-o miros, s-o adulmec, asa cum procedez ritualic cu fiecare carte. S-o ating, s-o mangai ca pe o odalisca senzuala si nespus de frumoasa. O dedicatie emotionanta: "Sotiei mele, cu sfasietoare durere … ". O asez cu gesturi deja stiute pe birou, alaturi de un teanc de volume care asteapta un ragaz in munca asta "detestata si interminabila de avocat", vorba lui Paulo Coelho.

Intr-o sambata seara i se implineste sorocul. Subiectul imi este cunoscut, l-am trait oarecum si eu, chiar daca intamplarile se petrec prin ’50. Ca si mine, odinioara, Stelian Vlasiu a fost repartizat, la terminarea Facultatii de Drept, in provincie. Cu deosebirea ca el este judecator, si nu procuror. In pestriteala noii lumi, arhivarul Piliuta, cel care "in paltonul sur si capul plesuv arata ca o pasare de noapte" isi da cu parerea, necutezand sa-l sfatuiasca: "Judecatorul este fiinta rara care se aseamana cu Dumnezeu. Sau cu Diavolul… Aveti grija! Nu stim cine locuieste inlauntrul nostru. Va doresc sa nu semanati cu nici unul, daca e cu putinta. Ramaneti om. Ati fi un nemaipomenit magistrat…". Povata este memorabila si cred ca citatul s-ar cuveni inscriptionat pe frontispiciul judecatoriilor si tribunalelor de pretutindeni. "Nu e putin lucru sa devii peste noapte apostol al adevarului", gandise la inceput tanarul jude, iar nelinistitoarea temere se va confirma curand. Colegii, toti cu scoli juridice de scurta durata, il priveau cu suspiciune si, in preajma lor, "se simtea mititel, neinsemnat. Ceilalti pareau, in picioare, supradimensionati. Pana si presedintele, desi pe scaun, lasa impresia ca singur cuprindea o mare parte din incapere". Cum era "nedorit in cabinete, Vlasiu colinda prin cladire", iar atmosfera descrisa astfel aduce izbitor cu cea de azi. "Intr-un colt, doua femei discutau aprig. Madam Caciu, registratoarea, se caznea sa indese in sertar o legatura de ceapa, in timp ce taranca de langa ea isi plesnea zgomotos palmele deasupra desagilor, nu se intelegeau la pret (…) In incaperea alaturata, la fel de mare, cu peretii captusiti de rafturi, il soca dezagreabil un iz incert de soareci sau de sobolani. Un batran desirat tria dosare (…) Intr-o salita, doi functionari mancau salam cu paine. Ascunsesera la iuteala o sticla, putea fi si cu apa.

- Fortele de baza, secretarii de sedinta (…) «Literatul», carunt, purta o chica desueta si avea aerul unui om cumsecade. Celalalt, in usoara stare de ebrietate, clipea des, din ochiul stang, ticul sau.

Ultima cunostinta din ziua aceea a fost Turtuianu, de la cartea funciara. Discuta cu un grup de tarani, tresari cand i se spuse ca tanarul era noul judecator. Porunci taranilor sa iasa, pe cand, ca din intamplare, arhivarul luase de pe masa o sticla si pahare, tarandu-le pudic dedesubt".

Eroul povestirii este unul dintre acei magistrati pentru care propria convingere e mai presus de orice. Inclusiv de interventiile subtile, aluzive ori brutale, poruncitoare ale politrucilor zelosi. Sarguincios si devotat profesiei, Stelian Vlasiu este primit in partid si devine presedintele delegat al instantei. Nu mult, deoarece constiinta il indeamna sa demisioneze nu inainte de a descoperi ca "Iertarea e virtute tranzitorie, cu timpul ajunge un pacat si nu foloseste nimanui". Fusese incapabil sa intretina iluzia "ca judecatorul e mare, adeseori iscusit, care «stie el» sa descopere un cotlon al legii pe unde sa furiseze o sentinta duioasa, cand ii simte nevoia". In mod firesc i se distribuie dosarul cel mai dificil. O crima care zguduise micuta urbe, dar o crima fara cadavru. De altfel, in jurul acestei presupuse omucideri graviteaza intreaga actiune, cu personaje bine conturate, vii, cu rasturnari de situatie in epicul judiciar si cu un final fericit. Inculpatii sunt achitati si Justitia triumfa ca in filmele americane, cu toate ca suntem in epoca proceselor dirijate de sefii raioanelor comuniste. Abia la sfarsit, Stelian Vlasiu afla din gura "mortului" ca n-avusese loc nici o crima. ADEVARUL, himera care devoreaza, precum cancerul, orice magistrat cu har, i se infatisase deodata, pe neanuntate, impacandu-l vremelnic cu el insusi. Il "aflase… "Cui sa-i spui si de ce?", cugeta, obosit si neinteles, in cele din urma judecatorul.

O "carte amara despre justitie"?, cum se destainuie autorul in autograful sau. Nicidecum. O carte omagiu despre judecator, despre misia divina a celui condamnat sa-si judece semenii, despre truda, adesea supraomeneasca, a "coacerii" verdictului. Poate cartea cea mai neconventionala, cea mai sincera si vrednica despre chinul de a tine balanta dreptatii in echilibru. O marturie despre o perioada aproape colbuita, dar nu lipsita de actualitate, intrucat, ca si atunci, si acum umilirea judecatorilor si subordonarea Justitiei se petrec tot in numele …. reformei.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de