Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deficitul extern a crescut anul trecut la 14,3% din PIB, iar guvernatorul Isărescu a declarat că “şi o corecţie de un punct procentual este costisitoare”, fiindcă s-ar reflecta asupra inflaţiei.
Deficitul extern a crescut anul trecut la 14,3% din PIB, iar guvernatorul Isărescu a declarat că “şi o corecţie de un punct procentual este costisitoare”, fiindcă s-ar reflecta asupra inflaţiei. Dar de ce trebuie să se ajusteze deficitul extern pe seama creşterii de preţuri, a deprecierii leului sau a taxelor? Nu se poate obţine acelaşi rezultat şi printr-o majorare a investiţiilor?!
La prima vedere, o multiplicare a investiţiilor de patru ori – cât ar fi necesar să se curbeze deficitul extern – pare o utopie. Dar nu-i deloc aşa. Anul trecut numai 42% din deficit a fost acoperit prin investiţii străine directe şi din acestea mai mult de jumătate au fost de fapt împrumuturi de la companiile-mamă la reprezentanţele rezidente. Investiţii curate rămân în jur de 3 miliarde de euro.
Dar pentru ca investiţiile să crească la peste 2.500 de euro/locuitor ca în Polonia e necesar ca multinaţionalele să găsească şi altceva interesant aici în afara forţei de muncă. Pentru ca respectivele grupuri să capitalizeze în România au nevoie de pieţe adânci şi funcţionale. Iar cererea internă, dacă e să se reducă, nu trebuie să scadă cu de-a sila, pe seama inflaţiei, deprecierii sau a lărgirii bazei de impozitare. Se poate şi de bunăvoie: prin economisire. Asta înseamnă că românii au nevoie şi de altceva decât de depozite bancare şi investiţii imobiliare. Alternativele se numesc: acţiuni, obligaţiuni, pensii private, asigurări de viaţă.
Apropo de Polonia. Cei care spun că o comparaţie România 2007 – Polonia 2007 e greşită (fiindcă ultima ţară e deja de trei ani în UE) ar trebui să-şi amintească faptul că în 2004 declarau că urmăm paşii făcuţi de statul slav la o distanţă de cinci ani. Şi privind spre deficitul lor extern din 2002, ce să vezi? Era de 2,4%, nu de 14,3% din PIB! Întâmplător sau nu, polonezii nu se mărginesc să-şi plaseze banii în depozite bancare şi imobile. La Varşovia funcţionează una dintre cele mai dezvoltate burse din regiune şi întreprinzătorii au instrumente cu care pot investi în domenii dintre cele mai diverse. Iar apoi, când capitalurile dezvoltă afaceri şi produse, acestea substituie natural importurile. Iată cât de simplu se poate ajunge la o inflaţie medie de 1,9% şi un deficit extern de 2,4% din PIB cât aveau polonezii în urmă cu cinci ani. Pentru asta nu e nevoie decât de o fiscalitate previzibilă, de un cadru legislativ stabil şi, mai ales, de drepturi de proprietate bine definite.
Din păcate însă, un lucru atât de simplu şi de natural – drepturile de proprietate – reprezintă una dintre cele mai mari vulnerabilităţi ale României. Heritage Foundation şi Wall Street Journal ne plasează pe ultimul loc în UE la respectarea drepturilor de proprietate şi pe primul la corupţie. Asta înseamnă că business-ul la noi nu se face la vedere, ci în interiorul unor carteluri. Lipsa de transparenţă şi spiritul discreţionar cu care statul ia un bun de la cel care l-a dobândit după toate regulile jocului şi-l dă clientului politic explică pe deplin decalajul de dezvoltare dintre România şi ţările din primul val de aderare. E exact cum postula economistul peruvian Hernando de Soto: atâta vreme cât drepturile de proprietate nu sunt bine definite, activele nu pot fi transformate în capital, nu pot fi tranzacţionate decât într-un cerc restrâns, unde toţi oamenii se cunosc între ei, nu pot fi utilizate drept colateral pentru împrumuturi ori ca participaţie într-o investiţie.
E clar că în condiţiile actuale deficitul extern are şanse mici să se corecteze pe seama investiţiilor sau a economisirilor. Probabil din nou se va pune de-o chetă naţională, ca nu cumva consumatorii să-i premieze pe cei care n-au fost desemnaţi de politicieni să joace rolul de manager. Cât de capabili sunt aceşti manageri numiţi de stat, nu aleşi de piaţă se vede atunci când – în tandem cu deficitul – datoria externă se umflă într-un ritm dublu faţă de PIB-ul nominal. Fiindcă PIB-ul nu este suma profiturilor din economie, ci a veniturilor – valorilor adăugate – se poate spune că ei conduc companii care merg în pierdere. Din acest motiv e nevoie de împrumuturi pentru a fi susţinută creşterea economică. Poloniei sau Cehiei le sunt necesare deficite externe de până la 3,5% din PIB pentru a obţine o creştere economică de 6%. România şi Bulgaria au nevoie de 14,3, respectiv 20% din PIB.
