x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnal de apatrid

0
Autor: Tudor Octavian 31 Mai 2010 - 00:00
Sunt tot mai puţini sau poate tot mai discreţi, mai rezervaţi cu condiţia lor de modele, cei care mă stimulează să spun: da, sunt român, ca şi ei. E mult mai mare, din ce în ce mai mare, numărul "persoanelor publice", dar şi al oamenilor de toată ziua, care mă fac, la rându-mi, foarte reţinut cu starea mea de român.

Dacă aşa e un român, ca aceste "persoane publice", ei bine, atunci eu nu mai sunt român. Nu mă mai simt român, mă simt străin în ţara mea. Mă simt tot mai puţin român, conform cu ceea ce am fost învăţat în şcoală şi, mai apoi, în societate că ar fi românul.

Îndemnul de a lua omul aşa cum e el, cu bune şi cu rele, e păgubos. Acolo unde cele bune sunt multe şi demne de urmat, cele rele nu mai intră în discuţie. Nu trebuie luate laolaltă cu cele bune. În ultima vreme, am conştientizat nişte zile şi chiar nişte ore când am decis: de acum eu nu sunt român precum cutare om politic sau cutare ministru! Zilele şi orele au fost marcate de faptele acestora, de minciuni enorme, de unele golănii guvernamentale. Dacă bandiţii ăştia sunt români, îmi spun, atunci eu nu mai sunt. E o decizie fără reveniri.
De fapt, nu eu mă separ de starea mea naturală, ci ei mă dau afară din ea, mă alungă din conştiinţa mea de român.

În primii ani de după 1990, televiziunile şi presa au resuscitat sentimentul mândriei de a fi român, încercând să-l definească prin comparaţie cu tristeţea de a fi fost român înainte de 1990. După ce se clama teza că aveam cu ce ne mândri, apăreau masiv întrebările privind oportunitatea sentimentului de mândrie.

Însuşi conceptul de mândrie etnică suferea nenumărate amendamente, care-l făceau de nerecuperat. Stările, pe care le parcurgeam, duceau oriunde, numai spre mândrie nu. Cu cât deveneam mai lucizi, cu atât mai rar apelam la mândria de a fi român. Nu că n-am fi avut motive să fim mândri, se spunea, dar nu era momentul de a abuza de acestea.

Începuseră să fie mai multe şi mai dure motivele de a discuta altă dată despre mândrie. Acest altădată nu a mai venit şi vechile motive de a apela mândria s-au deteriorat. Iar de când, datorită invaziei ţiganilor în Europa, continentul nu mai face deosebirea între romi şi români, îmi e tot mai greu să mă recomand ca român. Sunt un apatrid şi în Europa, şi în ţara mea.

Abecedarul m-a învăţat că românul e harnic, cinstit, primitor, iubitor de neam şi de glie.
Realitatea m-a învăţat că nu toţi românii sunt harnici, cinstiţi, primitori şi iubitori de neam, de vatră, de ordine socială, de adevăr... Doar unii. Şi în nici un caz românii care au puterea, nu contează la care nivel al ei.

Realitatea m-a învăţat că există două Românii, şi că a mea e foarte mică. Şi, într-un fel, clandestină. Dacă e mult spus că aş fi apatrid, mai potrivit pare să zic că trăiesc ca un ilegalist urmărit de grija de a nu se afla că stau ascuns într-o altă Românie, aceea care mai există doar în Abecedar.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de