Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
N-am crezut niciodată că jurnalistul are apucături de farmacist. Un semisavant creator de leacuri pentru toţi şi toate, preparator de loţiuni şi poţiuni, cititor de reţete care să aline suferinzi şi suferinţe, producător de capsule salvatoare pentru orice anomalie. Nu mi-am comparat niciodată meseria cu a unui chirurg pregătit fizic şi psihic să taie acolo unde nimeni nu are curajul, obsedat să cureţe tumori, să recreeze temporar sau definitiv trasee altfel decât cele date de Dumnezeu şi anatomie, convins că adevărul stă în lama bisturiului.
Anii din urmă, ne place sau nu, ne-au obligat să ne redefinim meseria. Nu, n-am făcut-o încă şi mulţi colegi din breaslă nici nu concep aşa ceva. Pentru ei, jurnalistul e în continuare arbitrul îmbrăcat în negru, prezent pe teren, dar absent în joc. Mulţi cred că ăsta e rolul lor, deşi uită o parte importantă din definiţia arbitrului. E decident de pedepse!
În România, poate că mai mult ca oriunde, e nevoie să ne regăsim meseria, să ne recâştigăm clar şi fără echivoc locul şi rolul. Pe noi nu ne-au afectat doar criza economică, explozia social-media ori diversificarea canalelor media. Pe noi ne-a afectat grav atacul puterii politice, oricare a fost ea, la principiile meseriei. Mă şi apucă râsul! Jurnaliştii americani experimentează acum ce am trăit noi ani de zile când Traian Băsescu ne dădea lecţii. Cum ar veni, suntem cu mulţi paşi înaintea lor, cei care încă nu ştiu cum să se raporteze la atacurile zilnice ale lui Donald Trump. Martin Baron, legendarul editor al Washington Times, spunea zilele trecute că sunt ca o muzică de fundal pe care doar o aude. Nu atacurile preşedintelui îi dau fiori, ci modul în care administraţia se raportează la jurnalism.
Vă aduceţi aminte de “presa, o vulnerabilitate a statului”, nu? Expresia nu s-a regăsit în documentul final, însă gândirea a rămas, iar la ea au aderat chiar şi jurnalişti care s-au transformat în activişti. Cum altfel se numesc cei care pun întrebări fără să aştepte răspunsul ori pun la cale campanii cu scopul de a scoate oameni în stradă, iar apoi se laudă cu asta? Asta să fie meseria noastră în viitor? Sau e tot aia veche în care punem întrebări, căutăm răspunsuri, informăm publicul, separăm opinia de fapte?
