Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul Naţional vă prezintă in premieră un capitol din volumul al doilea al cărţii "Lumea văzută de un romăn rupt in fund", care va apărea in curănd in librării. După "Prin Irakul lui Sadam Hussein", "La reeducare de către NATO", Ion Cristoiu revine cu "Prin Cuba lui Fidel Castro", urmarea unei călătorii la Havana in 2001, după prăbuşirea comunismului.
Jurnalul Naţional vă prezintă in premieră un capitol din volumul al doilea al cărţii "Lumea văzută de un romăn rupt in fund", care va apărea in curănd in librării. După "Prin Irakul lui Sadam Hussein", "La reeducare de către NATO", Ion Cristoiu revine cu "Prin Cuba lui Fidel Castro", urmarea unei călătorii la Havana in 2001, după prăbuşirea comunismului.
Fidel Castro şi-a făcut o faimă legendară din a povesti cubanezilor in direct la TV tot soiul de păţanii de-ale sale.
Termenul acestor istorisiri il dă autoironia.
O notă definitorie care ii farmecă şi pe jurnaliştii străini.
Conferinţa de presă de la Quito (13 august 1988), cu prilejul vizitei in Ecuador, e marcată de replicile pline de haz ale lui Fidel Castro.
Francisco Herrera de la Canal 8 ii pune o intrebare destul de dificilă:
"Cum va rezista sistemul cubanez in absenţa liderului său, dacă ne găndim la faimosul cult al personalităţii?".
Fidel Castro contraatacă printr-o intrebare:
"Asta pare a fi o intrebare foarte interesantă, dar să pun şi eu, de asemenea, o intrebare inainte de a răspunde: Ce e cultul personalităţii? Poţi să-l defineşti?".
Herrera: "Personal, n-aş putea".
Castro: Cum asta?
Herrera: Personal, n-aş putea. Imi pare rău in privinţa acestei lipse de cunoştinţe, Comandante.
Castro: "Sincer să fiu, şi eu simt o lipsă de cunoştinţe ca să pot fi capabil să răspund la această intrebare (răsete, aplauze)".
Deşi se dă in vănt să stea de vorbă cu jurnaliştii in special şi să stea de vorbă in general, Castro joacă din plin comedia celui ingrijorat că ar putea plictisi.
Conferinţa de presă de la Quito a ţinut mai mult de două ore. Spre final, Castro profită de o intrebare pentru a testa starea de spirit a jurnaliştilor: "Totuşi, in mod obiş-nuit e preferabil - aşa cum am zis, cind am vrut să plec, le-am spus că e preferabil să pleci cu un minut mai devreme, decit cu un minut mai tărziu.
N-aş vrea ce jurnaliştii să se plictisească (audienţa intervine: Nu!) Poate că am fost obositor sau poate v-aţi pierdut interesul in legătură cu subiectele discutate".
Printre alte obligaţii dictate de Protocol, Castro participă in ziua de 10 august 1988 la Ceremonia de preluare a preşedinţiei de către Rodrigo Borja. Dimineaţa are loc, in Sala Congresului Naţional (Parlamentul), ceremonia de adio a fostului preşedinte, Leon Febres-Cordero. După-amiaza se desfăşoară ceremonia de investire a noului preşedinte.
Urmărit pas cu pas de presă, Castro se pricopseşte cu o intrebare plină de tălc de la un jurnalist care-i pune, de altfel, şi intrebările despre Perestroika: Heba Ponemunski de Leucan. Cănd moderatorul anunţă acest nume, Castro intervine: "Leucan. Francez? Ah, Franţa, Paris (răsete)".
Jurnalistul pleacă de la cele observate la ceremonie: "Aţi stat la Congres, in timpul ceremoniei de transfer al preşedinţiei, lăngă trimisul Papei, nunţiul apostolic. Dimineaţa aţi avut cu delegatul apostolic o discuţie prietenească, dar nu şi după-amiaza. După-amiaza preşedintele Arrias a stat lăngă dumneavoastră.
Care sunt relaţiile dumneavoastră, relaţiile Guvernului cubanez, cu Biserica Catolică?".
Intrebarea işi are dedesubturile ei. Liderul de la Havana se afla, in acel moment, in toiul negocierilor cu Vaticanul pentru o vizită a Papei in Cuba. Discuţia cu nunţiul apostolic, Monseniorul Pablo Munoz Vega, nu fusese intămplătoare, cum nici intămplătoare n-a fost aşezarea lăngă preşedintele columbian, dat fiind că acesta era negociator intre sandinişti şi forţele Contras in războiul din Nicaragua.
Castro iese cu brio din incurcătură.
Discuţia cu nunţiul apostolic e pusă pe seama unei situaţii omeneşti, infăţişate intr-o cheie autoironică: "Ar trebui să vă spun istoria acestei intămplări, deşi va trebui să fiu scurt, ca să nu vă plictisesc. Potrivit Protocolului, am avut privilegiul, onoarea, norocul, or nenorocirea - nu sunt singur cum i s-ar spune (răsete) - , de a fi printre primele persoane sosite la ceremonie. Am fost acolo dimineaţa şi singura persoană venită inainte mea era nunţiul apostolic. Nu era nimeni altcineva cu care să vorbesc, cu excepţia nunţiului apostolic".
Punăndu-se intr-o situaţie hazlie, dar simpatică, Fidel Castro dă o explicaţie salvatoare scenei de dimineaţă.
Pornit pe acest drum, al autoironiei, el explică şi un alt moment observat şi comentat de jurnalişti. Discuţiile de la ceremonia de investitură, de după-amiaza: "Imi spuneţi că singurul lucru pe care l-am făcut după-amiaza a fost să vorbesc, cind eu, sincer să fiu, am acordat o atenţie enormă discursului ţinut de Preşedintele Borja".
Cum se explică, atunci, impresia că a vorbit tot timpul cu alţii in loc să asculte discursul?
"De multe ori ii intrebam pe cei din jur, deoarece sistemul audio pica, intrebam, - ce-a zis?, deoarece uneori aplauzele izbucneau inainte ca el să termine fraza. Intrebam: ce-a zis? Dacă aş fi examinat despre ce am intrebat, probabil că aş trece, nu cu o notă excepţională, dar cu o notă satisfăcătoare (răsete)."
Vine apoi un moment istorisit de Castro cu o autoironie remarcabilă, care-l face seducător pentru jurnalişti: "A doua oară, am venit şi mai devreme la ceremonie. Dimineaţă, cănd am ajuns, socotesc că mai erau, totuşi, două sau trei persoane. După-amiaza, singura persoană prezentă era nunţiul. Mi-am zis: Ce noroc! Am nunţiul aici, lăngă mine (răsete)".
Sala Congresului Naţional, de structură semicirculară, era arhiplină cu mult inainte de inceperea ceremoniei.
Castro se amuză teribil de ceea ce a incercat cănd s-a trezit singur la tribună, urmărit de o sală intreagă: "Am fost acolo singur aproape o oră. Spectatorii vorbeau, exprimindu-şi simţămintele, bucuria, criticismul, tăifăsuind despre orice.
Nu ştiam ce să fac cu miinile. Nu ştiam dacă pot să le văr in buzunare. Sau dacă să le incrucişez pe piept, aşa (Castro arată cum). Nu ştiam ce să fac.
I-am zis nunţiului: Monseniore, ştiţi cum mă simt? Mă simt ca şi cum aş fi in Circul Roman. Nunţiul mi-a zis: Da, dar ca un leu (răsete, aplauze). I-am răspuns imediat: Nu, ca un creştin (răsete, aplauze)".
Mai departe autoironic, familiar la modul absolut, mărturisind un deosebit simţ al situaţiilor comice, Fidel Castro adănceşte imaginea sa de om păţit, cucerind prin asta audienţa: "Am fost foarte fericit cănd au sosit şi alţii - alţi lideri, ca, de exemplu, Alfonso Guerro - , dar nu datorită sincerei prietenii cu cei care soseau, ci pentru că vedeam in ei nişte eliberatori: nu mai trebuia să fiu singur, acolo, pe scenă. Am fost atăt de entuziasmat la apariţia liderilor latino-americani, că era căt pe-aci să-l aplaud pe Shultz (răsete, aplauze)".
Starea de spirit a jurnaliştilor rămăne explicabilă. George Shultz era secretarul de Stat al SUA la vremea respectivă, trimis al Casei Albe la Ceremonia de investire a preşedintelui ecuadorian.
Actor perfect, Castro simte momentul de fascinare a fiarelor care sunt jurnaliştii. Exploatează magistral intămplarea cu secretarul de Stat american: "Staţi, staţi, s-a intămplat asta nu pentru că l-am văzut pe Shultz ca pe un eliberator (intrerupt de răsete) ori ca pe cineva care ar putea impărţi cu mine acelaşi distins public. S-a intimplat asta, pentru că se spunea că Shultz nu va fi acolo. Toţi ziceau: Shultz nu va veni. După un anume timp, iar ziceau: Shultz nu va veni. Nu va veni din cauza picturii murale a lui Guyasamin".
O pictură a celebrului ecuadorian Oswaldo Guyasamin din Sala Congresului Naţional din Ecuador conţinea literele CIA.
Cu ocazia vizitei sale in Ecuador, secretarul de Stat american a protestat, creănd un scandal in jurul acestei picturi.
Pe această temă, Castro işi ingăduie o observaţie plină de ironie lucidă: "Chiar şi o pictură murală poate deveni faimoasă in lume, intr-un timp extrem de scurt (răsete). Nici una nu a devenit insă faimoasă atăt de repede ca aceasta, nici măcar cele ale lui Guyasamin. Deşi picturile lui Guyasamin sunt faimoase chiar inainte ca el să le picteze, nimeni pănă acum n-a putut face o pictură atit de celebră intr-un timp atit de scurt. Aceasta nu putea fi realizată decăt prin aroganţa Imperiului; acest Imperiu care vorbeşte despre libertate şi alte asemenea lucruri. Spun sincer că ei au vrut să mutileze durabila luminare a lui Guyasamin.
Drept rezultat, telegramele au umplut lumea (intrerupt de aplauze), telegrame care menţionau pictura murală a lui Guyasamin. Altfel, ar fi luat mult timp ca să devină faimoasă".
Jurnaliştii sunt oameni inteligenţi. Simpatizanţi sau nu ai lui Castro, ei n-aveau cum să nu recunoască justeţea observaţiei ironice a Vorbitorului.
Scandalul provocat de americani a dat picturii lui Guyasamin o celebritate mondială rapidă, pe care nici o altă publicitate n-ar fi reuşit s-o dea.
