x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La două fără un minut fix

0
Autor: Tudor Octavian 14 Dec 2010 - 19:11

Cel mai trist sfârşit al unei poveşti de dragoste mi l-a relatat un arhitect, coleg de birou într-un institut de proiectare, care marţea, între 14:00 şi 16:00, dispărea fiindcă avea oră la amantă.

Toţi ne făceam nevăzuţi din când în când, unii cu oră la dentist, femeile cu oră la coafor. Ora la dentist mai putea fi amânată, dar ora la amantă nu, deoarece mar­ţea, între 14:00 şi 16:00, soţul amantei, care era mare ştab la Pri­mă­rie, analiza situaţia cu adjuncţii. În ce consta situaţia, arhitectul nu ştia. Fapt era că ştabul o analiza timp de două ore, exact cât îi trebuia amantului să întoarcă şi el situaţia pe toate părţile cu nevasta ştabului. Multe romane de dra­gos­te care debutează sub cele mai fru­moase auspicii se termină urât tot din cauza auspiciilor.

Tot ceea ce la început îi crea arhitectului un sentiment de securitate, după numai un an de program amoros îl făcea să îngheţe de frică lângă înfierbântata doamnă viceprimar. Al doilea motiv de angoasă era chiar programul. Ajunsesem, mi s-a destăinuit colegul meu de bi­rou, să văd cu ochii minţii, până la cele mai intime amănunte, tot ce urma să se întâmple, din clipa când intram în bloc şi până ce în­chi­deam uşa blocului în urma mea. Era ca un film pe care-l vă­zu­sem de o sută de ori şi trebuia să mă prefac fericit că-l văd pentru prima oară. Cel mai mult mă neliniştea paralelismul orelor. Când doamna suna preventiv la cancelarie şi secretara îi spunea: „Doar ştiţi că marţea de la 14:00 la 16:00 dumnealui nu poate fi deranjat din şedinţă decât de şeful cel mare”, în loc să mă simt în siguranţă aveam accese de panică.

Ce mai încolo, încoace, nu numai că ştiam dinainte ce o să zică şi o să facă dumnealui minut cu minut la două şi un sfert, la două şi treizecei şi opt de minute, la trei şi cinci, la trei şi unsprezece minute, la patru fără opt minute şi tot aşa până ce apăreau pe ecran minunatele cuvinte „The End”, „Ko­neţ” sau „Sfârşit”, dar tot cu ochii min­ţii îmi imaginam, minut cu minut, şedinţa de analiza situaţiei a soţului. Doamna îmi spunea „hai să ne distrăm, că mai avem aproa­pe un sfert de oră”, iar eu parcă vedeam cum îşi strânge bărbatu-său hârtiile în mapă şi cum se uită la ceas, ca să-i rămână timp şi pentru tras concluziile. Cu gândul eram mai aproape de el decât de nevastă-sa.

Cum spuneam, întreaga po­ves­te s-a sfârşit trist. Dar nu fiindcă ştabul ar fi simţit ceva şi ar fi amânat şedinţa ca să-şi surprindă femeia în flagrant delict. Exact în clipa în care arhitectul se pregătea să o şteargă din birou, ca să fie la 14:05 în patul amantei, arhitectul a fost convocat de viceprimar la tradiţionala sa analiză de marţi, între 14:00 şi 16:00. La mai mare, i-a urat directorul institutului, când l-a urcat pe arhitect în ma­şi­nă şi l-a trimis la Primărie. Ai grijă să analizezi bine! Ca să vezi ce mă­gari pot fi uneori bărbaţii, mi-a zis co­legul, când şi-a încheiat spo­ve­da­nia. Puteam să-i dau un telefon doamnei de la Institut şi să-i spun cum vine treaba. Dar am preferat s-o sun chiar din biroul secretarei viceprimarului. Şi nu oricând, ci fix la două fără un minut, când se aştepta să sun la uşă.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de