La faţa locului, în spate

Soţia bancherului Sfârâiac, eleganta şi graţioasa doamnă Sfârâiac, vestită în mediile moderne pentru câteva din extravaganţele ei vestimentare, s-a dus la medic pentru o jenă persistentă în fund. Cum neplăcerea dura de mai bine de o lună, doamna Sfârâiac s-a temut de eventualitatea unor investigaţii şi mai jenante, dar profesorului Sandu i-a fost de ajuns să arunce o privire spre fundul splendid al divei Sfârâiac ca să spună cu un zâmbet competent: Bănuiam eu!

Cu o pensetă, atent să nu producă stricăciuni în regiune, a extras un pa­parazzi cu aparatul foto cu tot, care urla şi se zbătea invocând imunitatea presei, drepturile omului şi articolul pri­vitor la libera circulaţie din Carta ONU. După ce l-a dezinfectat, fiindcă tânărul era plin de un miros specific locaţiei, profesorul Sandu i-a confiscat memoria apa­ra­tului, socotind că va găsi în adân­cu­ri­le ei digitale intimităţi folositoare ştiin­ţei. Informaţii strict medicale din acele compartimente sociale şi anale unde nu răzbesc decât marii reporteri de scandal. În profesia sa, fotograful, care reuşise să se infiltreze întâi în toaleta atrăgătoarei soţii a bancherului şi apoi chiar în fundul ei, de unde a trimis prin e-mail nenu­mă­ra­te materiale de prima pagină, "de la fa­ţa locului", se făcuse re­mar­cat printr-o performanţă de neegalat: a stat pitit timp de o lună şi în chiloţii favoriţi ai lui Mădă­lin Miruitu, celebrul nostru creator de fuste şi nădragi. Cum, cu siguranţă, ştiu toţi ci­ti­torii devotaţi ai cotidianului de scan­dal, creatorul de fus­te nu-şi dezbracă chiloţii cu lunile de fri­ca paparazzilor, dar şi din motive sacre şi rituale. La fel cum an­tre­norii de fotbal nu schimbă echi­pa, care a învins în ultima par­tidă, nici Mădălin Miruitu nu schimbă nimic, cu excepţia femeii. Sau, după caz, a partenerului.

Viaţa unui reporter de scandal nu-i uşoară. Dar după ce ai terminat o facultate şi ţi-ai dat licenţa cu un subiect perfect academic, din Jung, după ce te-ai învârtit pe lângă mai multe redacţii cu prestigiu, nădăjduind să ajungi grand reporter de investigaţii, trimis pe frontul în Irak sau măcar prim editorialist cu fotografia sub titlu, te mulţumeşti şi cu o slujbă la un cotidian de scandal, cu şefi cinici şi colegi resemnaţi. La început, semnezi reportajele din fundul doamnei Sfârâiac cu pseudonim, dar fiindcă sunt plătite bine şi se găsesc întotdeauna nişte cititori, care te admiră pentru promptitudinea cu care reuşeşti să intri înaintea altor paparazzi sub fustele unor vedete, în chiloţii unor băieţi de bani-gata, în portofelul unui manelist, în prezervativul unui actor de filme porno, în casa de bani a unui mafiot, sub patul amantei unui ministru şi chiar în oala de noapte a câtorva oameni politici, nu-ţi mai pasă ce zic despre tine mama şi tata, precum şi cei care ţi-au fost cândva profesori la liceu şi la facultate şi-ţi porţi damful de closet prin viaţă ca pe un certificat de mare profesionalism. Iar când copiii tăi sunt întrebaţi de alţi copii "Ce-i tac'tu, mă?", aceştia răspund mândri: E grand reporter la cururi!