x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La înfricoşătoarea judecată

0
Autor: Marian Nazat 07 Feb 2009 - 00:00


În urmă cu trei ani şi ceva, Irina Strava trăia încă. Se bucura de viaţă, aşa cum ştia ea, generoasă şi veselă. Cu o bucurie neumbrită de greutatea robei pe care o purta pe umerii muritori. S-a stins  repede, prea timpuriu, Dumnezeu s-a dovedit nedrept luând-o atât de devreme dincolo. Dar calculele Lui sunt implacabile şi cine să i le corecteze?



El nu lucrează cu ciorne! Lumea a plâns-o atunci, lumea ce i se nimerise în apropiere când şi când. Nu totdeauna, deoarece omul e mai tot timpul singur, în fericire şi-n nefericire. La mormântul ei reavăn s-au strâns rude, prieteni, colegi şi cine s-o mai fi găsit la ceasul jeluirii, în ziua aceea de sfârşit de ianuar. Până şi cetina de la capătul crucii a lăcrimat trosnind, tulburată de dispariţia răposatei.

Timpul n-a stat în loc, s-a rostogolit pe nesimţite, îmbătrânindu-ne şi şubrezindu-ne ireversibil. E nemilos şi crud, nu-i chip să se înduioşeze de soarta noastră pribeagă. Şi-n tumultul ăsta de clipe scurse de-a valma, oamenii au uitat-o pe buna Irina. Nu toţi, desigur, ci ăi mulţi şi fragili în aducerile aminte. Neaducerea aminte e scuza netrăitorului veşnic, e scăparea de juvăţul suferinţei. Pomenirea din urmă a scos din amorţeala uitării doar câţiva deocamdată vii, aflaţi, cândva, în preajma prematurei plecate. Un pâlc zgribulit de femei şi bărbaţi, împovăraţi cu  moartea fiicei, mamei, soţiei, rudei, prietenei sau colegei lor. Ori judecătoarei lor, căci destui se roagă pentru măsura cu care a  ales ea să împartă dreptatea şchioapă a pământenilor.

Cât rătăcim în trebile de deasupra pământului, ne amă­gim că semenii chiar ne sunt aproape, că îi interesăm orişi­cât. De-am şti dinainte cât le suntem de indiferenţi, sau cât ne urăsc, ne-am retrage fără regrete în glodul tăcut. Rostu­ri­le lumeşti ne subjugă într-atât încât arar ne amintim de cei duşi. De parcă nu ne-am fi înfruptat împreună din porţia săracă a efemerităţii. De parcă n-am fi împărţit cu ei codrul uscat al speranţei, al iubirii şi tristeţii, al puţinătăţii... Lumea ne uită mai repede decât ne aşteptăm şi nici măcar nu-mi dau seama dacă e bine sau rău. Ne uită pur şi simplu, preo­cu­pată să se agaţe de viaţă, de nemorţi. Ce-ar câştiga să-şi le­ge respiraţia de  lumânarea gropii  şi  s-o ţină mereu într-o con­tinuă slujbă religioasă? Să-l audă pe popă bălmăjind sumbru despre "înfricoşătoarea judecată a Domnului"? Păi, judecata ălui de Sus trebuie să fie generoasă şi blândă, îngă­duitoare, nu spăimoasă. De ce să plătim pentru păcatul de a fi fii, de a fi fiinţe plămădite după chipul şi asemănarea Sa? La ceasul originar al creaţiei nu ni s-a cerut dezlegarea, Stăpânul nu s-a sinchisit să ne întrebe care ne e vrerea. Şi-a asumat gestul fundamental cu întreaga cohortă de riscuri, însă tot noi suntem nevoiţi să-i cerşim iertarea. Nici nu ne răcim bine, că preoţii devin gravi şi se-nghesuie să-L implore să ne graţieze. Dumnezeu ar face bine să ne mulţumească pentru cuminţenia acceptării osândirii stabilite în lipsă şi nu să ne pedepsească! Ne-am însuşit dintru-nceput murirea şi  toanele  dumnezeieşti, pentru ce să fim scuzaţi? Doar îi semănăm, nu? Să fim scutiţi pentru păcatul de a fi îndurat o fărâmă de eternitate, şi aia plină de despărţiri şi boli? De neputinţe şi umilinţe? La capătul căreia, culmea, vom avea parte şi de o "judecată înfricoşătoare", prezidată de un Dumnezeu satrapic! Avocaţii în sutană de aici nu-mi inspiră încredere şi de aceea nu-mi pun nădejdea în cei tocmiţi de rânduitorii judecăţii de apoi. Renunţ la apărătorii din oficiu ai instanţei divine şi mă socotesc cu aceleaşi păcate ca ale Domnului. Nu caut indulgenţa ei, ci împăcarea. Iar dacă cineva va ierta, numai omul e  acela!  Eu l-am iertat pe Creator, fiindcă m-a urzit trecător şi slab. Muritor şi revoltat.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de