x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La Metro (I)

0
Autor: Ion Cristoiu 23 Aug 2008 - 00:00

ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Amenajarea de tip baracă se vede din şosea, mai ales dacă vii dinspre Braşov şi mai ales dacă nu te claxonează din spate vreun tîmpit pentru a-ţi semnala că mergi prea încet. Ca să arunci o privire înăuntru, lucrurile sînt simple. Ele se schimbă însă dacă vrei să cumperi ceva. Pentru asta trebuie să îndeplineşti trei condiţii:



ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Moto:
"Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul‘‘ - Mircea Badea, realizator tv

Amenajarea de tip baracă se vede din şosea, mai ales dacă vii dinspre Braşov şi mai ales dacă nu te claxonează din spate vreun tîmpit pentru a-ţi semnala că mergi prea încet. Ca să arunci o privire înăuntru, lucrurile sînt simple. Ele se schimbă însă dacă vrei să cumperi ceva. Pentru asta trebuie să îndeplineşti trei condiţii:
a) să te înscrii pe banda întîi, cum vii dinspre Bucureşti, şi să aştepţi pînă cînd stopul de la Băneasa opreşte fluxul dinspre Ploieşti. Poţi să nu aştepţi. Evident, dacă ţii morţiş să ajungi la spital şi nu la raftul Oale sub presiune;
b) să ai maşină;
c) să ai bani.

Presupunînd că întruneşti toate aceste trei condiţii, iată-te rulînd voios pe cărarea de asfalt care leagă şoseaua de Metro, primul supermarket din Bucureşti sau, mai bine zis, din împrejurimile Bucureştilor. Parcării i-a fost pus în braţe, pe de-a moaca, un hectar de teren. Cu toate acestea, maşinile ţin morţiş să se înghesuie în spaţiul vital din faţa uşilor. Limitat, ca orice spaţiu vital, evident. Pentru a ocupa un loc cît mai aproape de intrare, ele îşi asumă chiar şi riscul de a fi scrijelite. Din aşezarea cu aspect de şură temporară ies cetăţeni împingînd cărucioare pline vîrf cu mărfuri de larg consum. Aşa cum merg, prudenţi şi niţel încovoiaţi, în spatele cărucioarelor, par nişte infanterişti înaintînd spre tranşeele inamice sub protecţia tancurilor din faţă. De fiecare dată cînd uşile se trag la o parte respectuoase cu clientul nostru stăpînul nostru răbufneşte în aerul îngîndurat al înserării inimitabilul parfum de ulei rînced.

Cum el vine de la McDonald’s-ul din incintă, îl vei întîlni pe tot globul, din Cincinnati pînă în Cap Town şi retur.

O iau, neîndoielnic, pe unde nu trebuie. Pe la Ieşire. Unei mătuşi care i-a luat nepotului un ursuleţ de pluş i se face milă de mine şi-mi destăinuieşte că Intrarea e în partea opusă. Aş fi putut să-mi dau şi eu seama de asta. Pe uşa abordată cu atîta aplomb de subsemnatul ieşeau cetăţeni. Pe cealaltă intrau. Nu asta îi deosebeşte. Îi deosebeşte starea de spirit. Pe uşa Intrării pătrund cetăţeni veseli la gîndul că-i aşteaptă Raiul cumpărăturilor. Pe uşa Ieşirii se revarsă cetăţeni trişti:

La gîndul că afară, în Parcare, nu sînt rafturi!

Hala e aproape pustie. Lumina chioară sporeşte impresia de magazin cu cîteva minute înaintea închiderii. Casieriţele îşi numără banii. Femeile de serviciu s-au năpustit cu telul asupra podelelor. Un cumpărător – de regulă bărbat – insistă să intre. Îi trebuie un aparat de ras. Casieriţa se înduioşează. Acceptatul pătrunde printre rafturi aproape alergînd.

Am venit pînă aici să cumpăr un cuier cu care se făleşte inutil pliantul pe care-l primesc lunar acasă. Mi-l spînzură poştăriţa de grilajul blocului în care stau. Rătăcesc vreo jumătate de oră în căutarea locului în care, judecînd după aparenţe, s-ar putea găsi legendarul cuier. Învins de distanţele făcute să fie date gata doar cu jeepul, apelez la o slujbaşă în halat cărămiziu. Nu-mi dă nici o atenţie. Nici n-are cum. Vorbeşte la mobil. Şi nu oricum, ci întoarsă cu fundul la mine, ca să mă descurajeze în intenţia de a o aborda. Şi nu cu oricine, ci cu bărbatu-său, care, înţeleg, e pe cale să comită o crimă: să fiarbă nişte ouă mai mult de cîteva minute. Pe deasupra, proprietara halatului mai şi umblă de colo pînă colo, după bunul obicei al unui ins care vorbeşte la mobil.

La orizont, adică în capul potecii dintre rafturi, se iveşte un licăr de speranţă. Sub înfăţişarea unui tip tuns scurt, în combinezon de trupe Seal, care se joacă ostentativ aruncînd un baston dintr-o mînă într-alta. E cum nu se poate mai amabil. Excesiv de amabil. Primesc de la el, ca din surse, o informaţie importantă, vitală, aş spune, pentru interesele mele de moment. Trebuie să mă adresez unei persoane în halat roşu, nu uneia în halat cărămiziu. Roşul şi cărămiziul sînt despărţite de o prăpastie. Roşul îi desemnează pe angajaţii care se ocupă de clienţi. Cărămiziul, pe angajaţii care se ocupă de mărfuri. Din greşeală mă adresasem unei persoane care răspundea de obiectele neînsufleţite, cum ar fi chiloţii, cafeaua, polonicele şi băiţele de plastic pentru copii. Ar fi trebuit să mă adresez unei persoane răspunzătoare de fiinţe vii, trase din maimuţe: sugari, adolescente timide, pensionari cu o vădită propensiune spre civism. (Va urma)
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de