La minister, nu prea demult

“Domnule, va sun de la nivel de secretar de stat… Petru Lificiu ma numesc. Eu nu ma joc. Am primit scrisoarea. Proiectul e bun si se inscrie in politica UE. Vreau sa deveniti omul nostru, acolo, in nord. Eu plec in strainatate acum. Ma cautati peste trei saptamani.' Glasul de la capatul firului fusese ferm, convingator, drept care, nu fara emotie, mi-am spus: in sfarsit cineva “sus' intelege si vrea. Ce facusem de fapt? Trimisesem la Ministerul Apelor si Protectiei Mediului propunerea de ecologizare prin voluntariat a cursului superior al Bistritei Aurii, un rau superb, dar amarnic asuprit de satele riverane, care, inundate de “deseurile progresului', l-au transformat intr-o pubela curgatoare.

In scurt timp ale politicii, valuri aveau sa-l propulseze pe secretarul de stat de la capatul firului chiar in fotoliul de ministru plin. Iata, mi-am spus, orizontul e promitator, dovada ca, nu peste multa vreme, noul ministru al Mediului vorbea la un post tv despre voluntariatul de mediu, ca unul care “asteapta provincia'. Dupa intelegere, am telefonat o data, de doua ori, de… unsprezece ori. De fiecare data ministrul era ocupat. Se impunea un drum la Bucuresti, doar nu era sa vina “muntele la Mahomed'. Tren de noapte, Gara de Nord, hotel, alte telefoane. Ministrul e tot ocupat: o delegatie olandeza, sedinta de guvern, alte primiri, dar seful de cabinet e amabil: “Va stiu din celelalte legis-laturi, dom’ doctor, ca tot asa veneati...'. Ma va primi el, sa-mi afle pasul si ma va introduce “printre picaturi' la ministru.

Iata-ma la pomul laudat. Stau in fotoliu, telefoanele suna fara intrerupere, eu insa am timp, sunt rabdator, asemenea taranului Niculae Tabara din Prostii lui Rebreanu, care, ajuns la gara prea devreme, se linistise dintr-o data, dobandind parca nemurirea, spunandu-si (despre tren): “De-acu poa’ sa vina oricand'. Seful de cabinet vorbeste mereu si glasurile din receptor se aud pana la mine. Aranjamente, aranjamente... De undeva, din Bucuresti, suna chiar ministrul, iar seful de cabinet ii spune ca-l astept. Ministrul imi transmite scuze, e ocupat, dar da “unda verde' problemei mele. Voi fi dat pe mana domnului director H., care stie ce are de facut: “El e cu finantarile externe, cu Europa' – imi explica seful de cabinet, conducandu-ma la parter.

Sunt lasat in fata unei usi pe care se lafaie drapelul UE. Dintr-o data -– sa fi fost al saselea simt? – stelutele galbene imi par niste amarate picaturi de mamaliga pripita, cazute pe un stergar albastru. Intru si intreb. Domnul director H. se ridica: proaspat ras, ingrijit, costum impecabil. Ma invita sa sed, insa si aici telefonul isi face de cap. Stau iar ca taranul din Maieru, dar, asemenea unui dirijor, directorul imi da intrarea: “Va ascult'. E vioi si interesat. Incep istoria primei discutii cu ministrul. “Aaa, deci domnul ministru stie de dumneavoastra' – se lumineaza gazda, tocmai cand “mobilul' taraie revendicativ. Este ministrul. Domnul H. il informeaza ca sunt acolo si aud incurajarea sa: “Vezi, stai de vorba. E un tanar entuziast!'. Asadar, la aproape cincizeci de ani, pentru domnul ministru, care nu m-a vazut niciodata, sunt “un tanar entuziast'. Reiau povestea cu Bistrita Aurie si deseurile, ajungand pe la Carlibaba, cand “mobilul' da glas. “Scuzati, asa-i la noi', imi explica directorul, vorbeste, apoi stiutul “Da, va ascult'. Mai cobor cativa kilometri de rau, insa ochii omului aluneca pe langa mine: “Rodico – se adreseaza el unei dudui inalte – daca iesi, ia-mi si mie doi covrigi. Da’ mai sarati, stii tu… Va ascult, dom’ doctor, poftiti'.

Vorbele mele curg asemenea Bistritei, dar ochii interlocutorului ma parasesc: “Ma scuzati… Rodico, vezi inauntru, in buzunarul paltonului. Am ceva maruntis... Aaaasa, acolo, bine. Dom’ doctor, va ascult'. Trag aer degeaba, fiindca Rodica s-a si intors si directorul sare: “Pai asa te-am rugat? Am zis, sarati!… Ma rog, daca i-ai adus, lasa-i aici!'. “Vai, dom’ director – se tanguie vinovata –, va aduc altii. Astia-i tin eu pe mai tarziu. Mai bine v-aduc o placinta.' Simt ca explodez, insa directorul formeaza un numar de telefon: “Vino pana la mine. Am un cetatean care cauta surse de finantare'. Apoi, catre mine: “Eu sunt nou aici, dar vine colegul'. Usa se deschide: individul e gras, calm, iar chipul sau degaja aerul prosper al unui soarece cazut la pace cu pisica, intre munti de cascaval. Strang o mana moale si vesteda. Omul ma roaga sa-l urmez. Patrundem intr-alt birou si grasunul bate tastatura unui computer. Scrie ceva pe un biletel si mi-l intinde: “Cautati la adresele astea pe internet. Ei se ocupa cu finantarile. Au formulare, le imprimati, le completati'.