La muzeu

Iubesc muzeele. Ma consider un om norocos si fiindca am apucat sa vizitez Luvrul, MOMA si Metropolitan, Ermitajul si Muzeul Puskin, dar imi amintesc cu un vag fior nostalgic nenumaratele vizite la Muzeul Antipa, de orele petrecute in tovarasia molustelor (lamelibranhiate, gasteropode si cefalopode!), de unde si obsesia mea nevinovata cu inteligenta caracatitelor.

De atunci si pana la ziua in care am citit descrierea unui pseudoviol tentacular, Thomas Pynchon in "Curcubeul gravitatiei", au trecut niste ani in care am aflat, printre multe altele, ca Pynchon era bun prieten cu un anume Richard Farina, prozator de mare viitor, din pacate intrat in nemurire chiar in seara in care sarbatorea aparitia primului si ultimului sau volum: "Been Down so Long it Looks Like Up to Me" (cu aproximatie, "Mi-a mers prost atata vreme, ca acum mi se pare ca mi-e bine"), in care eroul (sau antieroul) paraseste dimineata un cazino din Las Vegas si asista, impreuna cu partenerii de joc, la o explozie nucleara in desert.

Tocmai acolo, in inima unui oras cladit pe miraje de neon si pe imitatii de un gust indoielnic ale New Yorkului, Parisului si templelor din Luxor, se poate vizita un muzeu dedicat sperantei ca omenirea poate fi salvata de la anihilarea totala, tocmai prin crearea armelor de distrugere in masa, muzeul armelor nucleare. Vi se pare nepotrivit? Imi pare rau, dar gresiti. Intre 1951 si 1992, Statele Unite au efectuat nu mai putin de 928 de detonari de bombe atomice, poate chiar mai multe, cifrele reale sunt inca secrete, in desertul care inconjoara Las Vegas, in zona numita Nevada Test Site.

Dintre acestea, mai bine de 100 la suprafata, la vedere, o buna parte, cam un sfert (23 pentru iubitorii de detalii) cu mult mai puternice decat bombele care au distrus Hiroshima si Nagasaki. Regiunea a devenit obiectiv turistic, cu excursii organizate in ziua exploziilor, cu autobuze speciale pentru a oferi spectatorilor vizibilitatea maxima, cu baruri care serveau cocktailuri "atomice", cu petreceri la care se dansa pe muzica formatiei "Atomic Bombers". Las Vegas, un orasel modest la inceputul anilor ’50, si-a dublat populatia in mai putin de zece ani.

In muzeu putem vedea modele de adaposturi antiatomice, manechine zdrobite de explozii, nenumarate imagini de "ciuperci" nucleare, putem intelege ca exploziile nucleare subterane nu sunt chiar inofensive, asa cum le prezenta propaganda oficiala, ci ca produc presiuni de jumatate de milion de atmosfere si temperaturi de milioane de grade in caverna in care sunt efectuate, ca deseori gazele fierbinti scapa la suprafata si ajung la inaltimi de peste trei kilometri.

Un exponat senzational, macheta unui motor atomic destinat rachetelor care sa-i duca pe astronauti pana la granitele sistemului solar, pomenit de John Fitzgerald Kennedy in faimosul discurs in care promitea cucerirea Lunii. Proiectul a fost abandonat in 1970, era prea costisitor. In 1963, SUA si URSS semneaza un tratat de interzicere a exploziilor nucleare in atmosfera. Testele au continuat, in subteran pentru semnatari, la suprafata pentru celelalte mari puteri.

Nicaieri in muzeu nu veti gasi informatii privind riscurile si pericolele legate de testele din desert. In schimb, puteti viziona o pelicula de montaj care cuprinde fragmente de filme documentare destinate instruirii personalului militar si civil, jurnale de actualitati, materiale de propaganda, o reconstituire a unei epoci in care exploziile atrageau spectatori, copiii adunau alimente deshidratate pe care sa le depoziteze in adaposturi, iar adultii planuiau sa iasa la lumina la o ora de la explozie, sa faca un pic de curatenie si sa astepte in liniste indicatiile autoritatilor. Aproape idilic, foarte, foarte departe de realitate.

Asta era pe atunci. Astazi, Pentagonul planifica realizarea unor ciberinsecte inzestrate inca din stadiul de pupa cu microsisteme (MEMS) si cu senzori audio, video si chimici care sa informeze operatorii despre situatia de pe campul de lupta. In mare secret, desigur. Insectele refuza sa coopereze cu oamenii de stiinta si cu tehnicienii si prefera sa manance si sa se imperecheze.

Sa credem ca este vorba doar de o noua idee stupida, la fel cu cea a utilizarii unui elefant mecanic in jungla din Vietnam (neaplicata!) sau a pisicilor lansate din bombardiere, a liliecilor incendiari din al doilea razboi mondial? Sa nu uitam ca delfinii au invatat sa omoare scafandrii inamici, carora le injectau bioxid de carbon. Sa nu ignoram discutiile legate de programul BIP, o legatura directa (interfata, cum spun computeristii) intre creierul unui soldat si echipamentul sau, chiar daca seamana a SF.

Ma intreb care dintre urmasii nostri va vedea in cine stie ce insectar din cine stie ce muzeu al viitorului libelulele si moliile razboinice. Un muzeu pe care nu cred ca il voi vizita vreodata, asa cum era cat pe ce sa ratez pe faimoasa Rambla din Barcelona minunatul muzeu al artei si tehnicii erotice, identificat doar de o firma minuscula, mult mai putin vizibila decat o umbrela, ajunsa din motive misterioase pe zidul unei cladiri din apropiere, cam pe la etajul doi.