x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La nord de propriul prezent

0
Autor: Adrian Năstase 15 Aug 2007 - 00:00
La nord de propriul prezent


Căte cafele scumpe s-ar fi putut vinde pănă acum in centrul istoric refăcut al unui Bucureşti plin de aroma axei care unea, la un moment dat, Orientul şi Occidentul? Pe străzi cu nume parcă sortite turismului, Lipscani, Şelari, Gabroveni, din care au rămas numai numele?



Scriu toate astea furănd căteva minute familiei, in timpul unei călătorii destinse prin lumea de la Marea Baltică.

E inevitabil pentru o vacanţă aglomerată cu geografie: memoria mea imediată abundă acum de locuri pe care voi izbuti abia treptat-treptat să le asimilez cum se cuvine. Şi totuşi, chiar de pe acum mă frămăntă un gănd, un fel de numitor comun al oraşelor văzute, un gănd care mă poartă chinuitor şi acasă, pentru că spaţiul meu intim rămăne fatal direcţionat.

Oraşele pe care le-am văzut sunt incărcate de istorie, dar asta inseamnă mult mai mult decăt suma unor edificii trecute pe hărţi, in cărţi de călătorie sau in studii docte. Istoria pe care o văd e in primul rănd o ştafetă şi o moştenire. Generaţii la rănd au lăsat unor generaţii la rănd nu neapărat construcţii, ci o Construcţie. Adică un oraş care evoluează, rezolvănd pe rănd, la momentul cuvenit, probleme, un oraş in mijlocul căruia au apărut edificii remarcabile, specifice spiritului epocii lor.

E o realitate comună, indiferent de limba vorbită, indiferent de dimensiuni, indiferent dacă avem de a face cu Rostock, cu Sankt Petersburg, cu Riga sau cu Helsingborg.

Generaţiile trecute le-au lăsat celor de azi o moştenire. Iar asta e o realitate căt se poate de concretă. Ea se traduce intr-o anumită calitate a vieţii, dar şi in anumite oportunităţi de afaceri. Turismul e cea mai vizibilă dintre ele, evident. Cei de acum "vănd" astăzi oraşul creat de cei de atunci. Pentru că ceea ce au făcut cei de atunci merită "văndut". Chiar in amănunte. O cafea băută lăngă un edificiu anume costă mult mai mult decăt cafeaua. In preţul ei intră şi aroma clădirii seculare alături de care ţi-e dat să o savurezi.

Privesc toate astea şi mă găndesc la Bucureşti şi la multe din oraşele noastre. N-am cum să nu-mi aduc aminte că noi lăsăm generaţiilor următoare mai ales probleme de rezolvat, nu astfel de moşteniri. Iar atunci cănd moştenirile chiar există, generaţiile următoare le lasă intr-o paragină fără sens.

Căte cafele scumpe s-ar fi putut vinde pănă acum in centrul istoric refăcut al unui Bucureşti plin de aroma axei care unea, la un moment dat, Orientul şi Occidentul? Pe străzi cu nume parcă sortite turismului, Lipscani, Şelari, Gabroveni, străzi din care au rămas numai numele? In timpul ăsta, Riga este prezentată străinilor ca fiind "Parisul Estului".
Şi ce moştenire ne pregătim noi să lăsăm generaţiilor care vin? Problema circulaţiei? A parcărilor? A canalizării? A alimentării cu apă sau cu energie electrică? Ce oraş ar putea admira aici turiştii posibili din viitor? Unul fără spaţii verzi care există din belşug şi aici, in lumea aspră a Nordului? Unul in care s-a construit haotic şi urăt?

La un moment dat, Bucureştii au fost slutiţi, dictatorial. In fond, a fost o pagină de istorie care chiar merită vizitată in sine. Acum il sluţim liber, pe el şi pe alte oraşe. Suntem gata să lăsăm generaţiilor care vin o moştenire grea, proba neputinţei noastre de a clădi proiecte nu neapărat inalte, ci la inălţimea a ceea ce ei, probabil, şi-ar putea dori şi noi nu suntem in ruptul capului capabili să oferim.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de