x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La operă, la operă

0
Autor: Roxana Roseti 23 Mai 2010 - 00:00
Un refren pe care nu l-am mai fredonat din copilărie. Un refren care a revenit, cauza fiind o pasiune bruscă pentru operă! Sau, mai bine zis, o pasiune reînviată. Niciodată nu e prea târziu, deşi momentul trăirii acestei pasiuni s-ar putea spune că nu este bine ales, având în vedere vre­murile pe care le încercăm. Dar, ştiţi povestea cu bubele şi mucega­iu­ri­le, poate că în ritm de "la donna e mo­bi­le" viaţa îşi curăţă mai repede pu­tre­gaiul,  dacă e să facem haz de necaz. Uitasem de clădirea Operei Naţionale bucureştene, de farmecul ei atins iremediabil de grandiosul "Lohengrin" al lui Wagner, dirijat de George Enescu în 1921. Şi cum să nu fii mirat când de la etajul unu al clă­dirii, unde poate fi admirată o frumoasă expoziţie de costume şi evantaie cu parfum de epocă, puteai ve­dea cum vine lumea puhoi la "Vă­du­va veselă"! Părinţi, copii, tineri, mai puţin tineri, unii în ţinută de gală, alţii în blugi, unii tapaţi, alţii tatuaţi... În fond, nici nu mai conta, deoarece toată lumea avea acelaşi ţel: un spectacol la Operă. Cu o Felicia Filip de zile mari în rolul "Vă­du­vei": sprin­ţară, siluetă de invidiat, nerv şi ritm. Poate că acesta este destinul culturii la noi - să trezească la viaţă doar atunci când întunericul dă târcoale. E bine şi aşa, deşi bine ar fi ca niciodată întunericul să nu poată ajunge în luminile rampei... Un fulger, două, trei în pauza spectacolului. Mai mul­te arii reuşite. Un public cu sute de apla­u­ze. Un infinit farmec al Operei. Nu ne mai rămâne decât, în blugi ori în ţi­nu­tă de gală, tatuaţi ori nu, cu mici, cu mari, să ne ducem la "Nunta lui Figaro"!
Citeşte mai multe despre:   insolenţa de duminică

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de