Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Eu, fiindcă locuiam într-un cartier al Brăilei, spuneam că plec în
oraş, şi chiar asta făceam, mă suiam în tramvai şi mergeam câteva
staţii bune până în Centru. Dar la fel spuneau şi puştanii care locuiau
în Centru. Când coborau un etaj sau două în Strada Republicii, pe care
se plimba seară de seară toată lumea, şi tineri, şi vârstnici, tot asta
ziceau, că pleacă în oraş.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Eu, fiindcă locuiam într-un cartier al Brăilei, spuneam că plec în oraş, şi chiar asta făceam, mă suiam în tramvai şi mergeam câteva staţii bune până în Centru. Dar la fel spuneau şi puştanii care locuiau în Centru. Când coborau un etaj sau două în Strada Republicii, pe care se plimba seară de seară toată lumea, şi tineri, şi vârstnici, tot asta ziceau, că pleacă în oraş.
Ideea era că între acasă şi oraş intervenea obligatoriu o plecare. Nu neapărat dintr-un loc la altul, ci dintr-o stare în alta. Săptămâni de-a rândul, plimbările rituale pe Bulevard nu aduceau nimic nou. Între plictiseala de acasă şi plictiseala din oraş existau însă deosebiri esenţiale. Acasă mă plictiseam singur, în oraş mă plictiseam laolaltă cu câţiva prieteni. Sentimentul de atunci, de la 20 de ani, al plecării în sine, e şi azi întreg. Azi locuiesc în oraş, aş putea spune că în Centrul oraşului, oricum într-o zonă unde am tot ce-mi trebuie. Cu toate acestea, simt nevoia să spun: plec în oraş. Deşi mai normal ar fi să zic că ies să mă lupt cu oraşul.
Am colindat nenumărate oraşe din toată lumea, dar nici unul mai infect şi mai neîmbietor la plimbare ca Bucureştiul. Tinerii îşi dau întâlnire în Centru, la Universitate, deoarece cartierele lor sunt şi mai infecte. La Paris îţi fixezi o întâlnire la cafeneaua din colţ, în orice parte a oraşului te-ai afla, şi nu săvârşeşti nici o necuviinţă. La Bucureşti, dacă-i dai randevu unui amic într-o cafenea din Ferentari, amicul te întreabă prudent ce motiv ai. Nu faci asta decât dacă eşti prost crescut sau ai un dinadins.
Un tânăr din blocul meu, cu care am discutat motivele lui de a se duce să se plimbe în Centru, mi-a spus că el se plimbă numai pe internet. Pe internet nu e noroi, pe internet nu dai la tot pasul de cerşetori, pe internet nimeni nu întârzie la întâlniri. Iubire, îi spune tânărul prietenei sale, hai să ne plimbăm pe internet, unde sunt şi milă, şi îndurare, unde e întotdeauna primăvară, şi primăria nu înnebuneşte lumea cu reabilitări de bulevarde şi asfaltări care nu se termină niciodată.
Sigur, când eşti tânăr şi zbori la întâlnirea cu o fată, nu mai contează nici infernul din pasajul de la Universitate, nici aurolacii din metrou, nici murdăria cronicizată a străzii. Dar când eşti nevoit să mergi cu treburi în zona centrală a Capitalei, te gândeşti de două ori înainte de a porni la atac. La orice vârstă însă există o soluţie. O ştiam, însă am amânat-o, sperând într-un Bucureşti mai îngrijit, în care o plimbare să nu însemne două ore la dus şi două ore la întors acasă printr-un calvar de maşini. La cât de virtuale au devenit navigaţia, dragostea, amiciţia şi chiar mâncarea, încă o existenţă virtuală nu mai contează. De ieri mi-am instalat internet. Pe internet, Bucureştiul mai seamănă a oraş.
Eu, fiindcă locuiam într-un cartier al Brăilei, spuneam că plec în oraş, şi chiar asta făceam, mă suiam în tramvai şi mergeam câteva staţii bune până în Centru. Dar la fel spuneau şi puştanii care locuiau în Centru. Când coborau un etaj sau două în Strada Republicii, pe care se plimba seară de seară toată lumea, şi tineri, şi vârstnici, tot asta ziceau, că pleacă în oraş.
Ideea era că între acasă şi oraş intervenea obligatoriu o plecare. Nu neapărat dintr-un loc la altul, ci dintr-o stare în alta. Săptămâni de-a rândul, plimbările rituale pe Bulevard nu aduceau nimic nou. Între plictiseala de acasă şi plictiseala din oraş existau însă deosebiri esenţiale. Acasă mă plictiseam singur, în oraş mă plictiseam laolaltă cu câţiva prieteni. Sentimentul de atunci, de la 20 de ani, al plecării în sine, e şi azi întreg. Azi locuiesc în oraş, aş putea spune că în Centrul oraşului, oricum într-o zonă unde am tot ce-mi trebuie. Cu toate acestea, simt nevoia să spun: plec în oraş. Deşi mai normal ar fi să zic că ies să mă lupt cu oraşul.
Am colindat nenumărate oraşe din toată lumea, dar nici unul mai infect şi mai neîmbietor la plimbare ca Bucureştiul. Tinerii îşi dau întâlnire în Centru, la Universitate, deoarece cartierele lor sunt şi mai infecte. La Paris îţi fixezi o întâlnire la cafeneaua din colţ, în orice parte a oraşului te-ai afla, şi nu săvârşeşti nici o necuviinţă. La Bucureşti, dacă-i dai randevu unui amic într-o cafenea din Ferentari, amicul te întreabă prudent ce motiv ai. Nu faci asta decât dacă eşti prost crescut sau ai un dinadins.
Un tânăr din blocul meu, cu care am discutat motivele lui de a se duce să se plimbe în Centru, mi-a spus că el se plimbă numai pe internet. Pe internet nu e noroi, pe internet nu dai la tot pasul de cerşetori, pe internet nimeni nu întârzie la întâlniri. Iubire, îi spune tânărul prietenei sale, hai să ne plimbăm pe internet, unde sunt şi milă, şi îndurare, unde e întotdeauna primăvară, şi primăria nu înnebuneşte lumea cu reabilitări de bulevarde şi asfaltări care nu se termină niciodată.
Sigur, când eşti tânăr şi zbori la întâlnirea cu o fată, nu mai contează nici infernul din pasajul de la Universitate, nici aurolacii din metrou, nici murdăria cronicizată a străzii. Dar când eşti nevoit să mergi cu treburi în zona centrală a Capitalei, te gândeşti de două ori înainte de a porni la atac. La orice vârstă însă există o soluţie. O ştiam, însă am amânat-o, sperând într-un Bucureşti mai îngrijit, în care o plimbare să nu însemne două ore la dus şi două ore la întors acasă printr-un calvar de maşini. La cât de virtuale au devenit navigaţia, dragostea, amiciţia şi chiar mâncarea, încă o existenţă virtuală nu mai contează. De ieri mi-am instalat internet. Pe internet, Bucureştiul mai seamănă a oraş.
