x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La teatru

0
Autor: Marian Nazat 14 Mar 2008 - 00:00
La teatru


Scena e cufundată în îmbâcseala recuzitei de epocă şi atmosfera capătă iz de formol, amplificând senzaţia de priveghi. Miroase a cavou, şi ponoseala din jur mă strânge, mă indispune. Piesa se târăşte greoi, nu transmite nimic, deşi artiştii se străduiesc să-şi alunge plictisul repetabilităţii, blazarea. De multe ori par simpli funcţionari chemaţi la lucru în zilele de sărbătoare. Le-a dispărut lucirea din priviri, n-au pic de prospeţime şi de zvâc. Acţiunea lâncezeşte şi e previzibilă, aşa castrată de tensiune, de emoţie. De speranţă. Vecinii mei de scaun râd la poantele boante, scoase din cufărul străbunicii, dar o fac strident, fără pudoare, zgâriind pluşul sonor al sălii. "Râzi ca un oligofren, nesimţitule!", se aude răbufnind vocea unui septuagenar iritat de zgomotul râzăreţ.



"Am luat bilete la teatru", mă anunţă nevastă-mea pe la începutul săptămânii, grijulie să-mi aranjez programul în consecinţă. Să fie vreo doi ani de la ultima întâlnire cu Thalia? Aşa se pare. Brusc, îmi fac procese de conştiinţă, punându-mi la îndoială condiţia de intelectual cu oareşce aplecare estetică. Ca să savurezi un act cultural îţi trebuie o stare specială, o stare pe care, din păcate, n-o poţi planifica într-o zi anume şi la o oră precisă. În general, spre seară, abia apuc să trag obloanele între mine şi lumea din afară. Tolănit confortabil în propria-mi fiinţă, tânjesc după o retragere oblojitoare şi pasageră. După un timp doar al meu. Ceva de citit, de regulă, presa, un telefon, două şi slalomul, cu telecomanda, printre salmonelele televistice. Adorm devreme, semn că rădăcinile ţărăneşti nu s-au smuls din brazda satului teleormănean. Generaţii întregi de plugari îşi cer "blidul" de somn vesperal şi cum naiba să li te împotriveşti? Sunt somnoroşi şi istoviţi. Îi las să-şi pregătească culcuşul la scăpătatul soarelui, "o dată cu găinile", şi, când simt glodul pleoapelor căzând peste irişii ofiliţi, mă scurg domol în grădina cu vise. Cu bioritm de ciocârlie mă trezesc în zori şi mă abandonez cotidianului tiranic. Orice ieşire în urbea înveşmântată în linţoliul de întuneric e o sforţare teribilă, un compromis chinuitor.


În ziua sorocită azvârl cât colo rosturile rurale şi plec la teatru, de parcă aş căra în spinare jumătate de neam îndărătnic şi bolovănos. Merg pe jos, pe lângă Casa Poporului (schimbarea parlamentară a onomasticii faraonicei construcţii nu mă convinge defel), o cotim prin spatele blocurilor de pe bulevardul cu fântâni, şi apoi urcăm pe Calea Victoriei, până la "Odeon". Oraşul e nervos, şoferii claxonează isteric şi ţipă din te miri ce motiv, ca nişte ţânţari capii. Străzile sunt murdare şi înecate în fumul hidrocarburilor arse de motoarele ambalate coleric. Intrăm în lăcaşul muzelor şi dăm nas în nas cu garderobierele. Vreo trei femei în pragul pensiei, acre şi îmbufnate, ne privesc cu ostilitate şi ne cântăresc ca la Obor, cu un soi de invidie bleagă. Una dintre ele apucă mecanic hainele, le aruncă pe un umeraş şi ne întinde, cu indiferenţă ghimpoasă, tichetul.


Sala e pe jumătate goală şi prost luminată, deloc îmbietoare. Locurile libere se umplu la "trecute fix", şi puzderia de tineri mă îmbunează, înseninându-mă. Tresar, stingherit de optimismul redescoperit pe neaşteptate, chiar dacă ambianţa e mai degrabă deprimantă. Se trage cortina, şi "Gaiţele" se holbează la noi, curioase să-şi afle "sponsorii" de-o seară. Trei babe, cam senile, dintr-o Românie la fel de ramolită, stau la masă şi joacă şeptic. (Ce stranie combinaţie! De o parte a cortinei, "internauţii" vremurilor virtuale şi globalizate, cu underground multicultural, iar de cealaltă, rămăşiţele provincialismului vetust şi anistoric, în descompunere târzie. Adică chipul schimonosit al României contemporane.) Replicile sunt înţepenite şi mucezite, iar decorul n-are nici un chichirez. Scena e cufundată în îmbâcseala recuzitei de epocă şi atmosfera capătă iz de formol, amplificând senzaţia de priveghi. Miroase a cavou, şi ponoseala din jur mă strânge, mă indispune. Piesa se târăşte greoi, nu transmite nimic, deşi artiştii se străduiesc să-şi alunge plictisul repetabilităţii, blazarea. De multe ori par simpli funcţionari chemaţi la lucru în zilele de sărbătoare. Le-a dispărut lucirea din priviri, n-au pic de prospeţime şi de zvâc. Acţiunea lâncezeşte şi e previzibilă, aşa castrată de tensiune, de emoţie. De speranţă. Vecinii mei de scaun râd la poantele boante, scoase din cufărul străbunicii, dar o fac strident, fără pudoare, zgâriind pluşul sonor al sălii. "Râzi ca un oligofren, nesimţitule!", se aude răbufnind vocea unui septuagenar iritat de zgomotul râzăreţ. Spectatorii se foiesc, vizibil deranjaţi de impoliteţea protagoniştilor desluşiţi cu greu în semiîntuneric. Cineva încearcă să desfacă o pungă de plastic, care fâşâie îngrozitor. Nu reuşeşte din prima, însă nu cedează, insistă cu încăpăţânare, în pofida căutăturilor zbârlite ale celor din preajmă. Aplauzele sunt rare şi anemice. Mă uit din ce în ce mai des la ceas. Se aprind iarăşi luminile. Pauză. "Plecăm?", o întreb precipitat pe nevastă-mea. "Da!", îmi răspunde şi ea pe nerăsuflate. O zbughim afară, aidoma elevilor fugiţi de la cursul nesuferit. Să-mi fi pierdut oare reflexul de consumator de teatru?, mă iscodesc întristat şi dezamăgit în frigul noptatic. Între atâtea lături vărsate în viaţa publică postdecembristă, frumosul, puritatea artistică îşi găsesc anevoie loc. Deocamdată, mă declar inapt pentru spectacolele de teatru şi-mi cer iertare actorilor noştri neaplaudaţi.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de