Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Francezii sunt extrem de pragmatici în relaţiile cu noi. Ori de câte
ori ei au simţit că autorităţile de la Bucureşti au nevoie de gesturi
pompoase, dar goale de conţinut s-au grăbit să le facă, ştiind că şi în
politică vorbele nu costă.
Deşi presa de toate culorile a numit-o vizită, aventura preşedintelui Franţei pe meleagurile lui Dracula ar merita mai degrabă porecla de popas. Oaspetele a ajuns la Bucureşti pe la prânz, a luat masa (putea să facă asta în avion, dar atunci ar fi fost pe banii săi şi, cum, ca orice proaspăt însurat, trebuie să strângă bani de casă, a preferat să prânzească pe banii României), a apărut în faţa presei împreună cu Traian Băsescu, a dat o fugă să-l vadă şi pe Călin Popescu Tăriceanu, s-a urcat pe podiumul pus de conducerea Parlamentului nostru pentru a-l face să se simtă de înălţimea lui De Gaulle şi a şters-o. La Paris, să nu stea prea mult singurică proaspăta consoartă cu sânii deveniţi bun de consum public pe internet.
În declaraţia de presă de la Cotroceni, Nicolas Sarkozy a făcut o trimitere la De Gaulle. Dat fiind că Napoleon e prea departe în timp şi mai ales că a vrut să cucerească Europa, şi nu s-o unească, preşedinţii francezi se dau în vânt să se compare cu De Gaulle. Aşa cum politicienii români se compară cu Nicolae Ceauşescu. Deosebirea dintre politicienii francezi şi politicienii români e că primii o fac pe faţă, în timp ce ultimii o fac pe ascuns. De Gaulle a venit în vizită în România pe vremea lui Ceauşescu.
Mulţi vor fi rămas surprinşi de această trimitere a unui şef de stat francez la cel considerat azi de văduvele nedezvirginate din presă şi din aşa-zisa societate civilă drept Odiosul. Luând aminte însă la cele spuse în declaraţia de presă de la Cotroceni, în discursul din Parlament, dar şi la faptele ţesute în jurul acestui popas bucureştean, ne vom da seama că referirea n-a fost întâmplătoare.
Mareşalul De Gaulle a venit în România lui 1968 într-o vizită de patru zile (14-18 mai) conştient că gestul său îi dă o mână de ajutor lui Ceauşescu în ambiţia acestuia de a fi o personalitate a epocii noastre. În figuraţia asumată de De Gaulle intra, de asemenea, şi conştiinţa că vizita sa va trece în ochii românilor drept un fel de mângâiere pe creştet. Nu sub alt semn a gândit Nicolas Sarkozy vizita sa în România lui Traian Băsescu.
Astfel, ca şi De Gaulle faţă de Nicolae Ceauşescu, Nicolas Sarkozy a văzut în raita de la Bucureşti o mână întinsă lui Traian Băsescu. Domnul preşedinte se confruntă cu o evidentă izolare internaţională. Lipsit absolutamente de coerenţă în acţiunile sale, Traian Băsescu n-are până acum o politică internaţională nici măcar mediocră. Vizitele întreprinse în cei trei ani de mandat, ca şi primirile la Cotroceni stau sub semnul lui Ce se nimereşte, şi nu al unui program urmărit cu o crâncenă consecvenţă. În atari condiţii, popasul lui Nicolas Sarkozy, văzut deja ca o vedetă a showbiz-ului politic mondial, îi poate servi lui Traian Băsescu drept argument că nu e ocolit de mai-marii lumii. Şi, pentru că un simplu popas nu era de ajuns pentru a-i da o mână de ajutor lui Traian Băsescu, Nicolas Sarkozy a aterizat la Bucureşti, având în buzunarul de la spate al pantalonilor un document intitulat Parteneriatul strategic româno-francez. Aşa cum arăta Valentin Stan la Sinteza Zilei de luni seară, un asemenea document e o ciudăţenie între cele două state membre ale Uniunii Europene. Aceasta, dar şi conţinutul Parteneriatului, cât a reuşit să se vadă din declaraţiile celor doi şefi de stat, e mai mult ceva simbolic decât ceva real.
Putem compara gestul în semnificaţia sa simbolică, protocolară nu numai cu cel al lui Charles De Gaulle, venit în România într-o perioadă când Occidentul găsise de cuviinţă să-l sprijine pe rebelul Ceauşescu în confruntarea sa din 1968 cu Moscova, dar şi cu cel al lui François Mitterrand din aprilie 1991, când a vizitat România (timp de două zile, 18-19 aprilie) pentru a-l ajuta pe Ion Iliescu să iasă din izolarea internaţională de după mineriada din 14-15 iunie 1990. Sub acelaşi semn al gestului protocolar, care nu costă nimic (nici măcar osteneala unei vizite în toată regula), preşedintele Franţei a ţinut să spună românilor vorbe frumoase, dar goale. N-a greşit ţinta. Într-un gest unic de unsuroasă slugărnicie dâmboviţeană, Parlamentul s-a grăbit să voteze Tratatul de la Lisabona în cinstea înaltului oaspete. Francezii sunt extrem de pragmatici în relaţiile cu noi. Ori de câte ori ei au simţit că autorităţile de la Bucureşti au nevoie de gesturi pompoase, dar goale de conţinut s-au grăbit să le facă, ştiind că şi în politică vorbele nu costă. Şi în 1968, şi în 1991, vizitele preşedinţilor Franţei s-au soldat cu efecte evidente în planul concesiilor economice făcute de România firmelor franceze. Deşi în declaraţiile celor doi n-au fost abordate subiecte economice, mai mult ca sigur, asemenea lui Pierre Raffarin în 2004, Nicolas Sarkozy îşi va lua "tainul". Nu numai de la Traian Băsescu, dar şi de la întreaga noastră clasă politică, redusă la membrii unui trib. Tribul de pe Dâmboviţa.
În declaraţia de presă de la Cotroceni, Nicolas Sarkozy a făcut o trimitere la De Gaulle. Dat fiind că Napoleon e prea departe în timp şi mai ales că a vrut să cucerească Europa, şi nu s-o unească, preşedinţii francezi se dau în vânt să se compare cu De Gaulle. Aşa cum politicienii români se compară cu Nicolae Ceauşescu. Deosebirea dintre politicienii francezi şi politicienii români e că primii o fac pe faţă, în timp ce ultimii o fac pe ascuns. De Gaulle a venit în vizită în România pe vremea lui Ceauşescu.
Mulţi vor fi rămas surprinşi de această trimitere a unui şef de stat francez la cel considerat azi de văduvele nedezvirginate din presă şi din aşa-zisa societate civilă drept Odiosul. Luând aminte însă la cele spuse în declaraţia de presă de la Cotroceni, în discursul din Parlament, dar şi la faptele ţesute în jurul acestui popas bucureştean, ne vom da seama că referirea n-a fost întâmplătoare.
Mareşalul De Gaulle a venit în România lui 1968 într-o vizită de patru zile (14-18 mai) conştient că gestul său îi dă o mână de ajutor lui Ceauşescu în ambiţia acestuia de a fi o personalitate a epocii noastre. În figuraţia asumată de De Gaulle intra, de asemenea, şi conştiinţa că vizita sa va trece în ochii românilor drept un fel de mângâiere pe creştet. Nu sub alt semn a gândit Nicolas Sarkozy vizita sa în România lui Traian Băsescu.
Astfel, ca şi De Gaulle faţă de Nicolae Ceauşescu, Nicolas Sarkozy a văzut în raita de la Bucureşti o mână întinsă lui Traian Băsescu. Domnul preşedinte se confruntă cu o evidentă izolare internaţională. Lipsit absolutamente de coerenţă în acţiunile sale, Traian Băsescu n-are până acum o politică internaţională nici măcar mediocră. Vizitele întreprinse în cei trei ani de mandat, ca şi primirile la Cotroceni stau sub semnul lui Ce se nimereşte, şi nu al unui program urmărit cu o crâncenă consecvenţă. În atari condiţii, popasul lui Nicolas Sarkozy, văzut deja ca o vedetă a showbiz-ului politic mondial, îi poate servi lui Traian Băsescu drept argument că nu e ocolit de mai-marii lumii. Şi, pentru că un simplu popas nu era de ajuns pentru a-i da o mână de ajutor lui Traian Băsescu, Nicolas Sarkozy a aterizat la Bucureşti, având în buzunarul de la spate al pantalonilor un document intitulat Parteneriatul strategic româno-francez. Aşa cum arăta Valentin Stan la Sinteza Zilei de luni seară, un asemenea document e o ciudăţenie între cele două state membre ale Uniunii Europene. Aceasta, dar şi conţinutul Parteneriatului, cât a reuşit să se vadă din declaraţiile celor doi şefi de stat, e mai mult ceva simbolic decât ceva real.
Putem compara gestul în semnificaţia sa simbolică, protocolară nu numai cu cel al lui Charles De Gaulle, venit în România într-o perioadă când Occidentul găsise de cuviinţă să-l sprijine pe rebelul Ceauşescu în confruntarea sa din 1968 cu Moscova, dar şi cu cel al lui François Mitterrand din aprilie 1991, când a vizitat România (timp de două zile, 18-19 aprilie) pentru a-l ajuta pe Ion Iliescu să iasă din izolarea internaţională de după mineriada din 14-15 iunie 1990. Sub acelaşi semn al gestului protocolar, care nu costă nimic (nici măcar osteneala unei vizite în toată regula), preşedintele Franţei a ţinut să spună românilor vorbe frumoase, dar goale. N-a greşit ţinta. Într-un gest unic de unsuroasă slugărnicie dâmboviţeană, Parlamentul s-a grăbit să voteze Tratatul de la Lisabona în cinstea înaltului oaspete. Francezii sunt extrem de pragmatici în relaţiile cu noi. Ori de câte ori ei au simţit că autorităţile de la Bucureşti au nevoie de gesturi pompoase, dar goale de conţinut s-au grăbit să le facă, ştiind că şi în politică vorbele nu costă. Şi în 1968, şi în 1991, vizitele preşedinţilor Franţei s-au soldat cu efecte evidente în planul concesiilor economice făcute de România firmelor franceze. Deşi în declaraţiile celor doi n-au fost abordate subiecte economice, mai mult ca sigur, asemenea lui Pierre Raffarin în 2004, Nicolas Sarkozy îşi va lua "tainul". Nu numai de la Traian Băsescu, dar şi de la întreaga noastră clasă politică, redusă la membrii unui trib. Tribul de pe Dâmboviţa.
